1.3. Cererile de iertare ale lui Ioan Paul al II-lea
          Ioan Paul al II-lea nu numai că reînnoieşte părerea de rău pentru "amintirile dureroase" care scandează istoria diviziunilor dintre creştini, cum a făcut-o Paul al VI-lea şi Conciliul Vatican II, (¹⁸) dar şi extinde cererea de iertare la o mulţime de fapte istorice în care Biserica sau grupuri de creştini sunt implicaţi din diferite raţiuni. (¹⁹) În scrisoarea apostolică Tertio millennio adveniente, (²⁰) papa doreşte ca jubileul anului 2000 să fie ocazie pentru o purificare a memoriei Bisericii de "toate formele de contramărturie şi de scandal" care au avut loc în cursul mileniului trecut. (²¹)
          Biserica este invitată "să devină mai conştientă de păcatul fiilor săi". Ea "îi recunoaşte întotdeauna ca ai săi pe fiii păcătoşi", şi îi îndeamnă "să se purifice, prin pocăinţă, de erori, de infidelităţi, de incoerenţe, de încetineli". (²²) De asemenea este evocată responsabilitatea creştinilor de relele din timpul nostru, (²³) chiar dacă accentul cade în special pe solidaritatea Bisericii de astăzi cu greşelile din trecut, dintre care unele sunt menţionate explicit, cum ar fi diviziunea dintre creştini (²⁴) sau "metodele de violenţă şi intoleranţă" folosite în trecut pentru evanghelizare. (²⁵)
          Însuşi Ioan Paul al II-lea stimulează aprofundarea teologică asupra însuşirii greşelilor din trecut şi asupra eventualei cereri de iertare faţă de contemporani (²⁶) , când, în exortaţia Reconciliatio et paenitentia, afirmă că în sacramentul pocăinţei "păcătosul se află singur înaintea lui Dumnezeu cu greşeala sa, cu căinţa şi cu încrederea sa. Nimeni altcineva nu se poate căi în locul său sau să ceară iertare în numele său". Aşadar, păcatul este totdeauna personal, chiar dacă răneşte Biserica întreagă, care, reprezentată de preot, ministru al pocăinţei, este mediatoarea sacramentală a harului care împacă cu Dumnezeu. (²⁷) Chiar şi situaţiile de "păcat social" - care se verifică în cadrul comunităţilor umane când sunt lezate dreptatea, libertatea şi pacea - "totdeauna sunt rodul, acumularea şi concentrarea păcatelor personale". Atunci când responsabilitatea morală ar părea că se atenuează din cauze anonime, nu se poate vorbi de păcat social decât prin analogie. (²⁸) De aici rezultă că imputabilitatea unei greşeli nu poate fi extinsă propriu-zis dincolo de grupul de persoane care au consimţit la ea în mod voluntar, prin acţiuni sau omisiuni, sau prin neglijenţă.