1.4. Problemele ridicate
          Biserica este o societate vie care străbate secolele. Amintirea sa nu se constituie numai din tradiţia care urcă până la apostoli, tradiţie normativă pentru credinţa şi însăşi viaţa sa, dar este şi plină de o serie întreagă de experienţe istorice, pozitive sau negative, pe care ea le-a trăit. Trecutul Bisericii structurează în mare parte prezentul său. Tradiţia doctrinală, liturgică, canonică, ascetică hrăneşte însăşi viaţa comunităţii care crede, oferindu-i o listă întreagă de modele de imitat. Însă, de-a lungul întregului său pelerinaj pământesc, grâul bun rămâne totdeauna inevitabil amestecat cu neghina, sfinţenia are alături infidelitatea şi păcatul. (²⁹) Şi astfel se face că amintirea scandalurilor din trecut poate împiedica mărturia Bisericii de astăzi, iar recunoaşterea greşelilor săvârşite de fiii Bisericii de ieri poate favoriza reînnoirea şi reconcilierea în prezent.
          Dificultatea care se profilează este aceea de a defini greşelile din trecut, mai ales din cauza judecăţii istorice pe care aceasta o recere, pentru că în tot ceea ce s-a întâmplat trebuie făcută distincţia între responsabilitatea sau greşeala care trebuie atribuită membrilor Bisericii ca şi credincioşi, şi cea care se referă la societatea secolelor numite "de creştinism" sau la structurile de putere în care temporalul şi spiritualul erau strâns împletite. De aceea este cât se poate de necesară o hermeneutică istorică pentru a se face distincţia adecvată între acţiunea Bisericii ca şi comunitate de credinţă şi cea a societăţii în timpurile de osmoză între ele.
          Paşii făcuţi de Ioan Paul al II-lea pentru a cere iertare pentru greşelile din trecut au fost înţeleşi în foarte multe ambiente, ecleziale şi neecleziale, ca semne de vitalitate şi de autenticitate ale Bisericii, în aşa fel încât să-i întărească credibilitatea sa. De altfel, este just ca Biserica să contribuie la modificarea imaginilor false şi inacceptabile despre sine, mai ales în domeniile în care, din ignoranţă sau din rea credinţă, unele sectoare de opinie se complac în identificarea ei cu obscurantismul şi intoleranţa. Cererile de iertare formulate de papa au suscitat, de asemenea, şi o emulaţie pozitivă în ambientul eclezial şi chiar dincolo de el. Şefi de stat sau de guverne, societăţi private şi publice, comunităţi religioase cer actualmente iertare pentru episoadele sau perioadele istorice marcate de nedreptăţi. Această practică este cu totul altceva decât retorică, astfel încât unii ezită să o accepte, calculând costurile consecvente - printre altele pe plan judiciar - ale unei recunoaşteri de solidaritate cu greşelile din trecut. De aceea, şi din acest punct de vedere, este necesar un discernământ riguros.
          Totuşi nu lipsesc şi credincioşi descumpăniţi, întrucât loialitatea lor faţă de Biserică pare zguduită. Unii dintre ei se întreabă cum să transmită iubirea faţă de Biserică tinerelor generaţii, dacă însăşi Biserica este acuzată de păcate şi greşeli. Alţii observă că recunoaşterea greşelilor este în general unilaterală şi exploatată de defăimătorii Bisericii, satisfăcuţi în a o vedea confirmând prejudecăţile pe care ei le au faţă de dânsa. De asemenea, alţii avertizează că se culpabilizează arbitrar generaţiile actuale ale credincioşilor pentru nişte greşeli la care ei nu consimt în nici un mod, deşi se declară gata să-şi asume responsabilităţile lor în măsura în care grupurile umane s-ar simţi încă şi astăzi atinse de consecinţele nedreptăţilor suferite de predecesorii lor în alte timpuri. Apoi, unii consideră că Biserica şi-ar putea purifica memoria faţă de acţiunile ambigue în care a fost antrenată în trecut numai luând parte la activitatea critică asupra memoriei dezvoltată în societatea noastră. În felul acesta, ea ar putea afirma că împărtăşeşte împreună cu contemporanii săi refuzul a ceea ce conştiinţa morală actuală dezaprobă, fără a se propune ca singura vinovată şi responsabilă de relele din trecut, căutând în acelaşi timp dialogul în reciproca înţelegere cu toţi aceia care s-ar mai simţi încă şi astăzi răniţi de actele trecute imputabile fiilor Bisericii. În sfârşit, trebuie aşteptat ca unele grupuri să poată reclama o cerere de iertare în ceea ce le priveşte, sau prin analogie cu alţii sau pentru că se consideră că au suferit nedreptăţi. În orice caz, purificarea memoriei nu va putea însemna niciodată că Biserica renunţă să proclame adevărul revelat, care i-a fost încredinţat, atât în domeniul credinţei cât şi în cel al moralei.
          Astfel, se profilează diferite întrebări: oare poate fi încărcată conştiinţa actuală cu o "vină" legată de fenomene istorice irepetabile, cum ar fi cruciadele sau inchiziţia? Oare nu este prea uşor să judeci protagoniştii din trecut cu conştiinţa actuală (cum fac cărturarii şi fariseii conform Mt 23,29-32), ca şi cum conştiinţa morală nu ar fi situată în timp? Iar, pe de altă parte, se poate oare nega că totdeauna este în joc judecata etică, pentru simplul fapt că adevărul lui Dumnezeu şi exigenţele sale morale au totdeauna valoare? Oricare ar fi atitudinea de adoptat, ea va trebui să se confrunte cu aceste întrebări şi să caute răspunsuri care să fie fundamentate în revelaţie şi în transmiterea sa vie în credinţa Bisericii. Chestiunea prioritară este, aşadar, aceea de a clarifica în ce măsură cererile de iertare pentru greşelile din trecut, mai ales dacă sunt adresate unor grupuri umane actuale, se încadrează în orizontul biblic şi teologic al reconcilierii cu Dumnezeu şi cu aproapele.