2.1. Vechiul Testament
          Mărturisiri de păcate şi cereri conexe de iertare se găsesc în întreaga Biblie, atât în naraţiunile Vechiului Testament, cât şi în Psalmi, în Profeţi şi în Evanghelii, ca şi - mai sporadic - în literatura sapienţială şi în scrisorile Noului Testament. Dată fiind abundenţa şi larga răspândire a acestor mărturii, se pune problema cum să selectăm şi să catalogăm numărul mare de texte semnificative. În ceea ce priveşte textele biblice referitoare la mărturisirea păcatelor, ne putem întreba: cine mărturiseşte, ce mărturiseşte (ce gen de greşeli), cui mărturiseşte? Punând în acest fel problema suntem ajutaţi să distingem două categorii principale de "texte de mărturisire", fiecare dintre ele cuprinzând diferite subcategorii, şi anume: a) texte de mărturisire de păcate individuale; b) texte de mărturisire de păcate ale întregului popor (şi cele ale strămoşilor lui).
          În raport cu recenta practică eclezială la care se referă cercetarea noastră este convenabil să restrângem analiza la cea de-a doua categorie.
          În ea pot fi identificate diferite posibilităţi, în raport cu cine face mărturisirea păcatelor poporului şi cu cine este asociat sau nu este la greşeala comună, făcând abstracţie sau nu de prezenţa unei conştiinţe de responsabilitate personală (care s-a maturizat numai progresiv: cf. Ez 14,12-23; 18,1-32; 33,10-20). Pe baza acestor criterii se pot distinge următoarele cazuri, de altfel mai degrabă fluide:
          - O primă serie de texte reprezintă întregul popor (uneori personificat ca un singur "eu") care, într-un anumit moment al istoriei sale, mărturiseşte sau face aluzie la păcatele sale împotriva lui Dumnezeu fără nici o referire la greşelile generaţiilor precedente. (³¹)
          - Un alt grup de texte plasează mărturisirea - adresată lui Dumnezeu - a păcatelor actuale ale poporului pe buzele unuia sau mai multor şefi (religioşi), care pot sau nu să se includă explicit în poporul păcătos pentru care se roagă. (³²)
          - Un al treilea grup de texte prezintă poporul sau unul din capii săi în actul evocării păcatelor strămoşilor, fără însă a menţiona păcatele generaţiei prezente. (³³)
          - Cele mai frecvente sunt confesiunile care menţionează greşelile strămoşilor legate expres de greşelile generaţiei prezente. (³⁴)
          Din mărturiile culese rezultă că în toate cazurile unde sunt menţionate "păcatele părinţilor" mărturisirea este îndreptată numai spre Dumnezeu, iar păcatele mărturisite de popor sau pentru popor sunt mai degrabă cele săvârşite direct împotriva lui Dumnezeu, decât cele săvârşite (şi) împotriva altor fiinţe umane (numai în Num 21,7 se face referire la o parte umană lezată: Moise). (³⁵) Se pune întrebarea: De ce oare scriitorii biblici nu au simţit nevoia de cereri de iertare adresate interlocutorilor prezenţi privind greşelile săvârşite de părinţi, în ciuda puternicei lor simţiri de solidaritate între generaţii în bine şi în rău? (ne gândim la ideea "personalităţii corporative"). Drept răspuns la această întrebare ar putea fi avansate diferite ipoteze. În primul rând este vorba despre acel răspândit teocentrism al Bibliei care acordă precedenţă recunoaşterii atât individuale cât şi naţionale a greşelilor săvârşite faţă de Dumnezeu. În general, actele de violenţă săvârşite de Israel împotriva altor popoare, care ar părea să necesite o cerere de iertare acelor popoare sau urmaşilor lor, sunt înţelese ca executarea poruncilor divine referitor la ele, cum ar fi de exemplu Ios 2-11 şi Dt 7,2 (exterminarea canaaniţilor) sau 1Sam 15 şi Dt 25,19 (distrugerea amaleciţilor). În aceste cazuri porunca divină implicată ar părea să excludă orice posibilă cerere de iertare care ar trebui făcută. (³⁶) Suportarea maltratărilor trăite de Israel din partea altor popoare, precum şi animozitatea trezită în felul acesta, ar putea, de asemenea, să fi militat împotriva ideii de cerere de iertare de la aceste popoare pentru că şi ele i-au produs atât de mult rău. (³⁷)
          Oricum, rămâne relevant în mărturia biblică simţământul de solidaritate dintre generaţii în păcat (şi în har), simţământ care se exprimă prin mărturisirea înaintea lui Dumnezeu a "păcatelor strămoşilor", astfel încât - citând splendida rugăciune a lui Azaria - Ioan Paul al II-lea a putut afirma: "'Binecuvântat să fii tu, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri [...], noi am păcătuit, am acţionat ca nişte nelegiuiţi, îndepărtându-ne de tine, am greşit în tot felul. Nu am ascultat de poruncile tale' (Dan 3,26.29). Aşa se rugau evreii după exil (cf. şi Bar 2,11-13), luând asupra lor greşelile părinţilor lor. Biserica imită exemplul lor şi cere iertare pentru greşelile chiar istorice ale fiilor săi". (³⁸)