2.3. Jubileul biblic
          Un punct forte biblic al reconcilierii, semnificativ legat de depăşirea situaţiilor trecute, este reprezentat de celebrarea jubileului, aşa cum este reglementată în cartea Leviticului (cap. 25). Într-o structură socială formată din triburi, clanuri şi familii, apar inevitabil situaţii de dezordine când indivizi sau familii aflate în condiţii foarte precare trebuiau "să se răscumpere" de propriile dificultăţi amanetând pământul, casa, servitorii sau fiii acelora care se aflau în condiţii de viaţă mai bune decât ei. Un astfel de sistem avea drept efect faptul că unii israeliţi aveau de suportat datorii insuportabile şi ajungeau în cruntă sărăcie sau chiar sclavi în însăşi ţara care le-a fost dată lor de Dumnezeu, în beneficiul altor fii ai lui Israel. Toate acestea puteau conduce ca în perioade mai mici sau mai mari de timp, un teritoriu sau un clan să cadă în mâinile unor puţini bogaţi, în timp ce restul familiilor clanului se afla într-o atare situaţie de datorie sau de sclavie încât trebuia să trăiască într-o totală dependenţă faţă de cei cu o situaţie bună.
          Legislaţia din Levitic 25 constituie o încercare de răsturnare a acestei situaţii (astfel încât ne putem îndoi să fi fost pusă vreodată în practică pe deplin!): ea convoca la fiecare 50 de ani celebrarea jubileului, cu scopul de a apăra ţesutul social al poporului lui Dumnezeu şi a restitui independenţa chiar şi la cea mai mică familie din ţară. Este decisivă pentru Levitic 25 repetarea cu regularitate a mărturisirii de credinţă a Israelului în Dumnezeu care a eliberat pe poporul său prin Exod: "Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să vă dau ţara Canaanului şi ca să fiu Dumnezeul vostru" (Lev 25,38; cf. vv. 42.45). Celebrarea jubileului era o admitere implicită a greşelii şi o încercare de restabilire a unei ordini drepte. Orice sistem care ar fi înstrăinat şi îndepărtat pe vreun israelit, odinioară sclav, dar acum eliberat de braţul puternic al lui Dumnezeu, însemna de fapt dezminţirea şi dezicerea de la acţiunea mântuitoare divină în exod şi prin exod.
          Eliberarea victimelor şi a celor suferinzi devine partea cea mai amplă a programului profeţilor. Deutero-Isaia, în cântările slujitorului suferind (Is 42,1-9; 49,1-6; 50,4-11; 52,13-53,12), dezvoltă aceste aluzii la practica jubileului cu temele eliberării şi a libertăţii, a reîntoarcerii şi răscumpărării. Isaia 58 este un atac împotriva observanţei rituale care nu ţine cont de dreptatea socială, un apel la eliberarea celor oprimaţi (Is 58,6), axat în special pe obligaţiile de rudenie (v. 7). Mai clar, Isaia 61 foloseşte imaginile jubileului pentru a-l prezenta pe Cel Uns drept vestitorul lui Dumnezeu trimis să ducă "vestea cea bună" celor săraci, să proclame libertatea prizonierilor şi să anunţe anul de îndurare al Domnului. Chiar acest text este semnificativ, cu o aluzie la Isaia 58,6, pentru că Isus îl foloseşte pentru a-şi prezenta caracterul vieţii şi misiunii sale în Luca 4,17-21.