3.2. Sfinţenia Bisericii
          Biserica este sfântă pentru că sfinţită de Cristos, care a dobândit-o dându-se la moarte pentru ea, este menţinută în sfinţenie de Duhul Sfânt, care o pătrunde neîncetat: "Noi credem că Biserica este în mod imuabil sfântă. Într-adevăr, Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat 'unul sfânt', a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească (cf. Ef 5,25); a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt, spre mărirea lui Dumnezeu. De aceea, în Biserică toţi sunt chemaţi la sfinţenie". (⁴⁸) În acest sens, încă de la origini, membrii Bisericii sunt numiţi "sfinţi" (cf. Fap 9,13; 1Cor 6,1 ş.u.; 16,1). Totuşi putem distinge sfinţenia Bisericii de sfinţenia în Biserică. Prima - fundamentată în trimiterile Fiului şi Duhului - garantează continuitatea misiunii poporului lui Dumnezeu până la sfârşitul timpurilor şi stimulează şi ajută pe credincioşi spre urmărirea sfinţeniei subiective şi personale. În schimb, în vocaţia pe care o primeşte fiecare este înrădăcinată forma de sfinţenie care i-a fost dăruită şi care este recerută de la el, realizarea deplină a vocaţiei şi misiunii proprii. În orice caz, sfinţenia personală este proiectată spre Dumnezeu şi spre alţii şi de aceea are un caracter esenţialmente social: este sfinţenia "în Biserică", orientată spre binele tuturor.
          Prin urmare, sfinţeniei Bisericii trebuie să-i corespundă sfinţenia în Biserică: "Cei care îl urmează pe Cristos, chemaţi de Dumnezeu şi îndreptăţiţi în Isus Domnul nu după faptele lor, ci după hotărârea şi harul lui, au devenit, în Botezul credinţei, cu adevărat fii ai lui Dumnezeu şi părtaşi la natura divină şi, prin aceasta, realmente sfinţi. Ei trebuie, aşadar, să păstreze şi să desăvârşească în viaţa lor, cu ajutorul lui Dumnezeu, sfinţenia pe care au primit-o". (⁴⁹) Cel botezat este chemat să devină prin toată existenţa sa ceea ce a devenit în virtutea consacrării baptismale: şi aceasta nu se realizează fără asentimentul libertăţii sale şi ajutorul harului care vine de la Dumnezeu. Atunci când se realizează aceasta, poate fi recunoscută în istorie umanitatea nouă, conform lui Dumnezeu: nimeni nu devine el însuşi atât de deplin ca sfântul care acceptă planul divin şi cu ajutorul harului îşi conformează întreaga sa fiinţă la planul Celui Preaînalt! În acest sens, sfinţii sunt ca nişte lumini aprinse de Domnul în mijlocul Bisericii sale pentru a o lumina, fiind profeţie pentru lumea întreagă.