3.3. Necesitatea unei reînnoiri continui
          Fără a umbri această sfinţenie, trebuie să recunoaştem că din cauza prezenţei păcatului este nevoie de o continuă reînnoire şi de o permanentă convertire în poporul lui Dumnezeu: Biserica de pe pământ este "împodobită cu o sfinţenie adevărată", care însă este "imperfectă". (⁵⁰) Împotriva pelagienilor, sfântul Augustin face următoarea remarcă: "În totalitatea ei, Biserica spune: Iartă-ne nouă greşelile noastre! Prin urmare, ea are pete şi riduri. Însă prin spovadă ridurile dispar, prin spovadă petele sunt spălate. Biserica stă în rugăciune pentru a fi purificată prin mărturisire, şi ea va sta aşa până când vor trăi oameni pe pământ". (⁵¹) Iar Toma de Aquino precizează că plinătatea sfinţeniei aparţine timpului escatologic, în timp ce Biserica peregrină nu trebuie să se înşele, afirmând că este fără de păcat: "Ca Biserica să fie glorioasă, fără pată şi fără rid, este scopul final spre care tindem în virtutea pătimirii lui Cristos. Însă aceasta va fi numai în patria veşnică, şi nicidecum deja în pelerinajul său; aici [...] ne-am înşela dacă am spune că nu avem nici un păcat". (⁵²) În realitate, "deşi suntem înveşmântaţi cu haina Botezului, nu încetăm să păcătuim, să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Acum, prin cererea 'Iartă-ne nouă greşelile noastre', ne întoarcem la el, ca fiul risipitor (cf. Lc 15,11-32), şi ne recunoaştem păcătoşi în faţa lui, ca vameşul (cf. Lc 18,13). Cererea noastră începe prin 'mărturisirea' noastră, prin care mărturisim în acelaşi timp mizeria noastră şi milostivirea lui". (⁵³)
          De aceea Biserica întreagă este aceea care, prin mărturisirea păcatului fiilor săi, îşi mărturiseşte credinţa în Dumnezeu şi îi celebrează bunătatea infinită şi capacitatea de iertare: graţie legăturii stabilite de Duhul Sfânt, comuniunea care există între toţi cei botezaţi în timp şi în spaţiu este astfel încât în ea fiecare este el însuşi, dar în acelaşi timp este condiţionat de ceilalţi şi exercită asupra lor o influenţă prin schimbul vital de bunuri spirituale. În felul acesta, sfinţenia unora influenţează creşterea în bine a celorlalţi, dar şi păcatul nu are niciodată numai o relevanţă exclusiv individuală, pentru că apasă şi opune rezistenţă în drumul mântuirii tuturor şi în acest sens atinge cu adevărat Biserica în întregimea sa, prin varietatea timpurilor şi locurilor. Această convingere îi determină pe sfinţii părinţi la afirmaţii hotărâte ca aceasta a lui Ambrozie: "Să fim foarte atenţi ca nu cumva căderea noastră să devină o rană pentru Biserică". (⁵⁴) De aceea, ea, "cu toate că este sfântă prin încorporarea ei în Cristos, nu încetează să facă pocăinţă; şi recunoaşte întotdeauna ca ai săi, în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, pe fiii păcătoşi", (⁵⁵) pe cei de astăzi, ca şi pe cei de ieri.