3.4. Maternitatea Bisericii
          Convingerea că Biserica poate lua asupra sa păcatul fiilor săi în virtutea solidarităţii existente între ei în timp şi în spaţiu, graţie încorporării lor în Cristos şi prin acţiunea Duhului Sfânt, este exprimată foarte eficient de ideea "Bisericii mamă" ("Mater Ecclesia"), care "în concepţia protopatristică este conceptul central al întregii dorinţe creştine": (⁵⁶) Biserica - afirmă Vatican II - "prin cuvântul lui Dumnezeu primit cu fidelitate devine şi ea mamă, pentru că prin predicare şi Botez naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu". (⁵⁷) Acestei vaste tradiţii, căreia aceste idei îi sunt ecoul, îi dă glas de exemplu Augustin, prin aceste cuvinte: "Această sfântă mamă vrednică de veneraţie, Biserica, este asemenea Mariei: ea naşte şi este fecioară. Din ea aţi fost născuţi, şi tot ea îl naşte pe Cristos: pentru că sunteţi membrele lui Cristos". (⁵⁸) Ciprian din Cartagina afirmă clar: "Nu-l poate avea pe Dumnezeu ca tată cine nu are Biserica drept mamă". (⁵⁹) Iar Paulin de Nola cântă maternitatea Bisericii astfel: "Ca o mamă primeşte sămânţa Cuvântului veşnic, poartă popoarele în sânul ei şi le aduce la lumină". (⁶⁰)
          Conform acestei viziuni, Biserica se realizează încontinuu prin schimbul şi prin comunicarea Duhului de la un credincios la altul ca un ambient generator de credinţă şi de sfinţenie în comuniune fraternă, în unanimitatea care se roagă, în participarea solidară la cruce, în mărturia comună. În puterea acestei comunicări vitale, fiecare botezat poate fi considerat în acelaşi timp fiu al Bisericii, întrucât este născut în ea la viaţa divină, dar şi Biserică mamă, întrucât prin credinţa şi dragostea sa cooperează la naşterea de noi fii pentru Dumnezeu: ba chiar este cu atât mai mult Biserică mamă, cu cât este mai mare sfinţenia sa şi mai arzător efortul de a comunica altora darul primit. Pe de altă parte, nu încetează de a fi fiul Bisericii cel botezat care din cauza păcatului s-a separat cu inima de ea: el va putea întotdeauna să acceadă din nou la izvoarele harului şi să îndepărteze povara care prin greşeala sa face să apese asupra întregii comunităţi a Bisericii mamă. La rândul său, aceasta, ca mamă adevărată nu va putea să nu fie rănită de păcatul fiilor săi de astăzi, ca şi de ieri, continuând mereu să-i iubească, până în a lua asupra sa, în orice timp, povara produsă de greşelile lor: în această situaţie, Biserica apare sfinţilor părinţi ca mamă a durerilor, nu numai din cauza persecuţiilor externe, ci mai ales datorită trădărilor, falimentărilor, întârzierilor şi contaminărilor fiilor săi.
          Aşadar, sfinţenia şi păcatul în Biserică se reflectă în efectele lor asupra Bisericii întregi, chiar dacă există convingerea de credinţă că sfinţenia este mai puternică decât păcatul întrucât este rodul harului divin: dovadă eclatantă în acest sens sunt figurile sfinţilor, recunoscuţi ca model şi ajutor pentru toţi! Între har şi păcat nu există un paralelism, şi nici un fel de simetrie sau de raport dialectic: influenţa răului nu va putea învinge niciodată puterea harului şi iradierea binelui, chiar şi cel mai ascuns! În acest sens Biserica se recunoaşte existenţialmente sfântă în sfinţii săi: însă, în timp ce se bucură de această sfinţenie şi este conştientă de binefacerea ei, se mărturiseşte nu mai puţin păcătoasă, nu întrucât ar fi subiectul păcatului, ci întrucât îşi asumă cu solidaritate maternă povara greşelilor fiilor săi, pentru a coopera la învingerea lor pe calea pocăinţei şi a noutăţii vieţii. De aceea, Biserica sfântă este conştientă de datoria "de a regreta profund slăbiciunile atâtor fii ai ei care i-au desfigurat chipul şi au împiedicat-o să reflecte pe deplin faţa Domnului ei răstignit, martorul inegalabil al iubirii răbdătoare şi al blândeţii smerite". (⁶¹)
          Acest lucru poate fi făcut într-un chip special de către acela care prin carismă şi minister exprimă în forma cea mai solidă comuniunea poporului lui Dumnezeu: în numele Bisericilor locale vor putea da glas eventualelor mărturisiri de greşeli şi cereri de iertare păstorii respectivi; în numele Bisericii întregi, una în timp şi în spaţiu, se va putea pronunţa acela care exercită ministerul universal al unităţii, episcopul Bisericii care "este în fruntea ei prin iubire", (⁶²) papa. Iată de ce este foarte semnificativ faptul că tocmai de la el a venit invitaţia ca "Biserica să devină mai conştientă de păcatul fiilor săi" şi să recunoască necesitatea "îndreptării lor, invocând cu putere iertarea lui Cristos". (⁶³)