4.2. Cercetarea istorică şi evaluarea teologică
          Dacă aceste operaţiuni sunt prezente în orice act hermeneutic, ele nu pot lipsi nici în interpretarea în care judecata istorică şi judecata teologică trebuie să se integreze: aceasta recere în primul rând ca în acest tip de interpretare să se acorde maximă atenţie elementelor de diferenţiere şi faptului că prezentul şi trecutul au între ele un caracter străin. În speţă, când se intenţionează judecarea posibilelor greşeli din trecut, trebuie avut în vedere că diferite sunt timpurile istorice, diferite timpurile sociologice şi culturale ale acţiunii ecleziale, prin care paradigmele şi judecăţile proprii ale unei societăţi şi ale unei epoci ar putea fi eronat aplicate în evaluarea altor faze ale istoriei, generând multe echivocuri; diferite sunt persoanele, instituţiile şi respectivele lor competenţe; diferite sunt manierele de gândire şi diferite sunt condiţionările. De aceea, trebuie precizate responsabilităţile evenimentelor şi cuvintelor spuse, ţinându-se cont de faptul că o cerere eclezială de iertare angajează însuşi subiectul teologic - Biserica - în varietatea modurilor şi gradelor prin care indivizii reprezintă comunitatea eclezială şi în diversitatea situaţiilor istorice şi geografice, adesea foarte diferite între ele. Trebuie evitată orice generalizare. Orice eventuală pronunţare actuală trebuie plasată şi trebuie să fie făcută de subiecţii implicaţi propriu-zis (Biserica Universală, episcopatele naţionale, Bisericile locale etc.).
          În al doilea rând, corelarea judecăţii istorice cu judecata teologică trebuie să aibă în vedere faptul că, prin interpretarea credinţei, legătura dintre trecut şi prezent nu este motivată numai de interesul actual şi de apartenenţa comună a fiecărei fiinţe umane la istorie şi la medierile sale expresive, ci se fundamentează şi pe acţiunea unificatoare a Duhului lui Dumnezeu şi pe identitatea permanentă a principiului constitutiv al comuniunii credincioşilor, care este revelaţia. Biserica - în virtutea comuniunii realizată în ea de Duhul lui Cristos în timp şi în spaţiu - nu poate să nu se recunoască în principiul său supranatural, prezent şi operant în toate timpurile, ca subiect într-un oarecare mod unic, chemată să corespundă darului lui Dumnezeu în forme şi situaţii diferite prin alegerile fiilor săi, deşi cu toate carenţele caracteristice pe care le pot avea. Comuniunea într-un unic Duh Sfânt fundamentează şi diacronic o comuniune a "sfinţilor", în virtutea căreia cei botezaţi de astăzi se simt legaţi de cei botezaţi de ieri şi - aşa cum beneficiază de meritele lor şi se hrănesc din mărturia lor de sfinţenie - tot aşa se simt datori să-şi asume eventuala povară actuală a greşelilor lor, după ce în prealabil au făcut asupra acestora un atent discernământ istoric şi teologic.
          Graţie acestui fundament obiectiv şi transcendent al comuniunii poporului lui Dumnezeu în diferitele sale situaţii istorice, interpretarea creştină recunoaşte trecutului Bisericii o semnificaţie pentru astăzi întru totul specială: întâlnirea cu el, care se realizează în actul interpretării, se poate dovedi plină de valenţe speciale pentru prezent, plină de o eficacitate "performantă", care nu poate fi totdeauna calculată dinainte. Natural, caracterul puternic unitar al orizontului hermeneutic şi al subiectului eclezial care interpretează expune mai uşor privirea teologică la riscul de a ceda interpretărilor apologetice sau instrumentale: tocmai aici exerciţiul hermeneutic îndreptat spre înţelegerea evenimentelor şi cuvintelor din trecut şi spre evaluarea corectitudinii interpretării lor pentru astăzi este cât se poate de necesar. Interpretarea creştină se va sluji în acest scop de toate contribuţiile posibile oferite de ştiinţele istorice şi de metodele interpretative. Însă exerciţiul hermeneuticii istorice nu va trebui să împiedice evaluarea credinţei de a interpela textele conform specificităţii care o caracterizează, şi deci contribuind la interacţiunea prezentului şi trecutului în conştiinţa unităţii fundamentale a subiectului eclezial implicat în ei. Aceasta contribuie la apărarea de orice istoricism care ar relativiza ponderea greşelilor din trecut şi care ar considera istoria ca justificatoare a toate. Aşa cum remarcă Ioan Paul al II-lea, "o judecată corectă asupra istoriei nu poate face abstracţie de condiţionările culturale ale epocii [...]. Însă luarea în considerare a circumstanţelor atenuante nu scuteşte Biserica de îndatorirea de a regreta profund slăbiciunile multor fii ai săi". (⁶⁷) Pe scurt, Biserica "nu se teme de adevărul care iese la iveală din istorie şi este gata să recunoască greşelile, acolo unde sunt dovedite, mai ales când este vorba despre respectul datorat persoanelor şi comunităţilor. Ea înclină să nu aibă încredere în sentinţele generalizate de absolvire sau de condamnare faţă de anumite epoci istorice. Are încredere în cercetarea trecutului pentru atenta şi onesta reconstruire ştiinţifică, liberă de prejudecăţi de tip confesional sau ideologic, atât în ceea ce priveşte reproşurile care-i sunt aduse, cât şi în ceea ce priveşte nedreptăţile suferite de ea". (⁶⁸) Exemplele date în capitolul următor vor putea oferi o demonstrare concretă în acest sens.