5.3. Folosirea violenţei în slujba adevărului
          La contramărturia divizării dintre creştini, trebuie să adăugăm pe cea a diferitelor ocazii în care în mileniul trecut au fost folosite mijloace dubioase pentru dobândirea unor scopuri juste, cum sunt atât predicarea evangheliei, cât şi apărarea unităţii credinţei: "Un alt capitol dureros asupra căruia fiii Bisericii nu pot să nu revină în spirit de căinţă îl constituie aprobarea manifestată mai ales în anumite secole faţă de folosirea unor metode de intoleranţă şi chiar de violenţă în slujirea adevărului". (⁷⁸) Ne referim la formele de evanghelizare care au folosit instrumente improprii pentru vestirea adevărului revelat sau nu au realizat un discernământ evanghelic adecvat valorilor culturale ale popoarelor, ori nu au respectat conştiinţele persoanelor cărora le era prezentată credinţa, ca şi la formele de violenţă exercitate în reprimarea şi corijarea erorilor.
          O atenţie similară trebuie rezervată posibilelor omisiuni, de care fiii Bisericii s-au făcut responsabili în cele mai diferite situaţii ale istoriei privind denunţarea nedreptăţilor şi violenţelor: "Există apoi lipsa de discernământ din partea multor creştini în ceea ce priveşte situaţiile de violare a drepturilor umane fundamentale. Cererea de iertare este valabilă în ceea ce priveşte omisiunea sau trecerea cu vederea din slăbiciune ori evaluare eronată, pentru ceea ce s-a făcut sau spus în mod indecis sau puţin potrivit". (⁷⁹)
          Ca întotdeauna, decisivă este stabilirea adevărului istoric prin cercetarea istorico-critică. După ce s-au stabilit faptele, va fi necesară evaluarea valorii lor spirituale şi morale, ca şi semnificaţia lor obiectivă. Numai aşa va fi posibilă evitarea oricărui fel de memorie mitică şi accederea la o adecvată memorie critică, capabilă - în lumina credinţei - să producă roade de convertire şi de reînnoire: "Din aceste momente dureroase din trecut reiese pentru viitor o lecţie care trebuie să-l îndemne pe fiecare creştin să respecte cu fermitate regula de aur definită de Conciliu: 'Adevărul nu se impune decât prin forţa adevărului însuşi, care pătrunde minţile lin, dar cu putere'". (⁸⁰)