6.3. Implicaţiile pe planul dialogului şi al misiunii
          Multe sunt implicaţiile previzibile pe planul dialogului şi al misiunii, urmare a unei recunoaşteri ecleziale a greşelilor din trecut:
          - Pe planul misionar, trebuie evitat în primul rând ca nu cumva asemenea acte să contribuie la stoparea elanului evanghelizării prin exasperarea aspectelor negative. Nu mai puţin trebuie avut în vedere şi faptul că tocmai aceste acte ar putea conduce la creşterea credibilităţii mesajului, întrucât se nasc din ascultarea faţă de adevăr şi tind spre roade efective de reconciliere. În special, misionarii "ad gentes" se vor îngriji să contextualizeze propunerea acestor teme în raport cu capacitatea efectivă de recepţie a lor în ambientele în care acţionează (aşa, de exemplu, aspectele istoriei Bisericii din Europa ar putea apărea puţin semnificative pentru multe popoare care nu sunt europene).
          - Pe planul ecumenic, finalitatea eventualelor acte ecleziale de căinţă nu poate fi decât unitatea voită de Domnul. În această perspectivă este cât se poate de dorit ca ele să se facă în reciprocitate, chiar dacă uneori gesturile profetice ar putea recere o iniţiativă unilaterală şi absolut gratuită.
          - Pe planul interreligios, este oportun să se arate că, pentru credincioşii în Cristos, recunoaşterea din partea Bisericii a greşelilor din trecut este conformă cu exigenţele de fidelitate faţă de evanghelie şi deci constituie o mărturie luminoasă a credinţei lor în adevărul şi în milostivirea lui Dumnezeu revelat de Isus. Ceea ce trebuie evitat, este ca asemenea acte să nu constituie echivocuri pentru confirmarea eventualelor prejudecăţi faţă de creştinism. De asemenea este de dorit ca aceste acte de căinţă să-i stimuleze şi pe credincioşii din alte religii spre recunoaşterea greşelilor din trecutul lor. Aşa cum istoria omenirii este plină de violenţe, genocid, violări ale drepturilor umane şi ale popoarelor, exploatarea celor slabi şi divinizarea celor puternici, tot aşa şi istoria diferitelor religii este presărată cu intoleranţă, superstiţie, convieţuirea cu puterile nedrepte şi negarea demnităţii şi libertăţii conştiinţei. Creştinii nu au fost o excepţie şi sunt conştienţi că toţi sunt foarte păcătoşi înaintea lui Dumnezeu!
          - În dialogul cu culturile trebuie avut în vedere înainte de toate complexitatea şi pluralitatea mentalităţilor cu care se dialoghează referitor la ideea de căinţă şi de iertare. În tot cazul, asumarea din partea Bisericii a greşelilor din trecut trebuie clarificată în lumina mesajului evanghelic şi în special a prezentării Domnului răstignit, revelaţie de milostivire şi izvor de iertare, pe lângă natura specială a comuniunii ecleziale, una în timp şi în spaţiu. Acolo unde o cultură este întru totul străină de ideea unei cereri de iertare, trebuie prezentate oportun raţiunile teologice şi spirituale care motivează acest act, începând de la mesajul creştin, şi trebuie ţinut cont de caracterul său critico-profetic. Acolo unde este vorba despre o indiferenţă preconcepută faţă de cuvântul credinţei, să se aibă în vedere dublul efect posibil al acestor acte de căinţă ecleziale, care - dacă pe de o parte pot confirma prejudecăţi negative sau atitudini de dispreţ şi de ostilitate - pe de altă parte participă la misterioasa atracţie caracteristică lui "Dumnezeu răstignit". (⁹⁷) De asemenea, să se aibă în vedere faptul că, în actualul context cultural, mai ales în Occident, invitaţia la purificarea memoriei îi uneşte într-un angajament comun pe credincioşi şi necredincioşi. Această muncă împreună constituie deja o mărturie pozitivă de docilitate faţă de adevăr.
          - În sfârşit, în raport cu societatea civilă, trebuie considerată diferenţa care există între Biserica mister de har şi oricare societate temporală, dar, de asemenea, trebuie nu mai puţin subliniat şi caracterul exemplar pe care cererea eclezială de iertare îl poate prezenta şi imboldul consecvent pe care-l poate oferi în îndeplinirea de paşi similari de purificare a memoriei şi de reconciliere în cele mai diferite situaţii în care este recunoscută o atare urgenţă. Ioan Paul al II-lea afirmă: "Cererea de iertare [...] priveşte în primul rând viaţa Bisericii, misiunea sa de vestire a mântuirii, mărturia ei faţă de Cristos, angajarea ei pentru unitate, într-un cuvânt coerenţa care trebuie să caracterizeze existenţa creştină. Dar lumina şi forţa evangheliei, din care Biserica trăieşte, au capacitatea de a lumina şi susţine, ca din prea plinul ei, alegerile şi acţiunile societăţii civile, în respectarea deplină a autonomiei lor [...]. În pragul celui de-al treilea mileniu, este legitim să sperăm că responsabilii politici şi popoarele, mai ales cele angajate în conflicte dramatice, alimentate de ură şi de amintirea rănilor adesea vechi, să se lase călăuzite de spiritul iertării şi al reconcilierii mărturisite de Biserică şi să se străduiască să rezolve conflictele printr-un dialog loial şi deschis". (⁹⁸)