Concluzie
          În încheierea reflecţiei prezente, este oportun să scoatem încă o dată în evidenţă faptul că în toate formele de căinţă pentru greşelile din trecut şi în fiecare din gesturile conexe lor, Biserica se îndreaptă în primul rând spre Dumnezeu şi intenţionează să-l preamărească pe el şi milostivirea sa. Tocmai aşa, ea ştie să preamărească şi demnitatea persoanei umane chemată la plinătatea vieţii în alianţa fidelă cu Dumnezeu cel viu: "Slava lui Dumnezeu este omul viu - iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu". (⁹⁹) Procedând în felul acesta, Biserica dă mărturie şi despre încrederea ei în forţa adevărului, care face liberi (cf. In 8,32): "Cererea ei de iertare nu trebuie să fie înţeleasă ca ostentaţie a unei umilinţe prefăcute, nici ca renegare a istoriei ei bimilenare, cu siguranţă bogată în merite în domeniile carităţii, culturii şi sfinţeniei. Dimpotrivă, ea răspunde unei exigenţe absolute a adevărului, care, alături de aspectele pozitive, recunoaşte limitele şi slăbiciunile umane ale diferitelor generaţii de discipoli ai lui Cristos". (¹⁰⁰) Iar adevărul recunoscut este izvor de reconciliere şi de pace, pentru că, aşa cum afirmă însuşi papa, "iubirea adevărului, căutat cu umilinţă, este una din marile valori capabile să-i reunească pe oamenii de astăzi prin diferitele culturi". (¹⁰¹) Şi, în virtutea responsabilităţii sale faţă de adevăr, Biserica "nu poate trece pragul noului mileniu fără să-şi îndemne fiii să se purifice, în căinţă, de erori, de infidelităţi, de incoerenţe, de încetineli. Recunoaşterea slăbiciunilor de ieri este un act de loialitate şi de curaj". (¹⁰²) Ea deschide pentru toţi un nou viitor.

          7 martie 2000