Art. II
Despre mănăstiri

Can. 433 - § 1. Se numeşte mănăstire o casă călugărească în care membrii tind spre perfecţiunea evanghelică respectând regulile şi tradiţiile vieţii monastice.
         § 2. Mănăstirea sui iuris este cea care nu depinde de o altă mănăstire şi se conduce după propriul tipic aprobat de autoritatea competentă.

Can. 434 - (589) O mănăstire este de drept pontifical dacă este întemeiată de Scaunul Apostolic sau a fost recunoscută ca atare printr-un decret al aceluiaşi; este de drept patriarhal dacă este stavropighie; este de drept eparhial dacă este întemeiată de Episcop şi nu a obţinut decretul de recunoaştere din partea Scaunului Apostolic.

1° Despre înfiinţarea şi desfiinţarea mănăstirilor

Can. 435 - § 1. Episcopul eparhial este cel care înfiinţează o mănăstire sui iuris după consultarea Patriarhului, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale sau, în celelalte cazuri, după consultarea Scaunului Apostolic.
         § 2. Înfiinţarea mănăstirii stavropighie este rezervată Patriarhului.

Can. 436 - § 1. Orice mănăstire sui iuris poate avea mănăstiri dependente, dintre care unele sunt filiale dacă, prin însuşi actul de întemeiere sau prin decretul dat după tipic, pot aspira la condiţia de mănăstire sui iuris; altele în schimb sunt auxiliare.
         § 2. Pentru înfiinţarea validă a unei mănăstiri dependente se cere consimţământul scris al autorităţii căreia îi este supusă mănăstirea sui iuris şi al Episcopului eparhial al locului în care această mănăstire se întemeiază.

Can. 437 - § 1. (cf 611) Licenţa pentru înfiinţarea unei mănăstiri, chiar dependentă, atrage după sine dreptul de a avea o biserică şi de a săvârşi slujirile sacre, precum şi de a exercita opere de pietate, care, conform normei tipicului, sunt proprii mănăstirii, rămânând neschimbate clauzele legitim anexate.
         § 2. Pentru a construi şi deschide o şcoală, o casă de oaspeţi sau o altă casă separată de mănăstire, se cere pentru fiecare mănăstire consimţământul scris al Episcopului eparhial.
         § 3. (612) Pentru ca mănăstirea să fie transformată pentru alte întrebuinţări, se cer aceleaşi formalităţi ca şi pentru înfiinţarea ei, exceptând cazul în care transformarea se referă numai la conducerea interioară şi la disciplina călugărească.

Can. 438 - § 1. În limitele teritoriului Bisericii pe care o conduce, patriarhul are dreptul, din motive grave, să desfiinţeze o mănăstire sui iuris sau filiala de drept eparhial ori stavropighie, cu consimţământul Sinodului permanent şi la cererea sau, după consultarea Episcopului eparhial, dacă mănăstirea este de drept eparhial, şi după consultarea Superiorului mănăstirii sau a Preşedintelui confederaţiei, dacă mănăstirea este confederată, rămânând neschimbat recursul suspensiv la Pontiful Roman.
         § 2. Celelalte mănăstiri sui iuris sau filiale pot fi suprimate numai de Scaunul Apostolic.
         § 3. Mănăstirea auxiliară poate fi desfiinţată printr-un decret dat de Superiorul mănăstirii de care depinde, conform normei tipicului şi cu consimţământul Episcopului eparhial.
         § 4. Bunurile mănăstirii sui iuris desfiinţate trec la confederaţie, dacă a fost confederată; altfel trec la eparhie sau, dacă a fost stavropighie, la Biserica patriarhală; în schimb bunurile mănăstirii dependente desfiinţate trec la mănăstirea sui iuris; decizia privitoare însă la bunurile mănăstirii de drept pontifical desfiinţate este rezervată Scaunului Apostolic ţinându-se seama în orice caz de voinţa donatorilor.

Can. 439 - § 1. Mai multe mănăstiri sui iuris din aceeaşi eparhie supuse Episcopului eparhial, pot constitui o confederaţie cu consimţământul scris al aceluiaşi Episcop eparhial care aprobă statutele confederaţiei.
         § 2. Confederaţia între mai multe mănăstiri sui iuris ale diferitelor eparhii sau stavropighii situate în limitele teritoriului unei Biserici patriarhale, poate fi constituită după ce au fost consultaţi Episcopii eparhiali care sunt interesaţi şi cu consimţământul Patriarhului, căruia îi este rezervat şi dreptul de a aproba statutele confederaţiei.
         § 3. În celelalte cazuri, pentru constituirea unei confederaţii, se va recurge la Scaunul Apostolic.

Can. 440 - § 1. Agregarea unei mănăstiri sui iuris care nu este confederată şi separarea uneia confederate de confederaţie este rezervată aceleaşi autorităţi de care aminteşte can. 439.
         § 2. Confederaţia, însă, în limitele teritoriului Bisericii patriarhale, nu poate fi desfiinţată decât de Patriarh cu consimţământul Sinodului Episcopilor Bisericii patriarhale, după consultarea Episcopilor eparhiali interesaţi şi a Preşedintelui confederaţiei, rămânând neschimbat recursul suspensiv la Pontiful Roman; desfiinţarea celorlalte confederaţii este rezervată Scaunului Apostolic.
         § 3. Hotărârea referitoare la bunurile ce aparţin aceleiaşi confederaţii desfiinţate este rezervată autorităţii care a desfiinţat confederaţia, rămânând neschimbată voinţa donatorilor; în acest caz Patriarhul are nevoie de consimţământul Sinodului permanent.

2° Despre Superiorii mănăstirilor, Sinaxe şi economi

Can. 441 - § 1. (596 § 1) În mănăstiri, Superiorii şi Sinaxele au acea putere care este determinată de dreptul comun şi de tipic.
         § 2. În mănăstirile sui iuris, Superiorii au puterea de conducere ori de câte ori li s-a acordat în mod expres de drept sau de autoritatea cărora îi sunt supuşi, rămânând neschimbat can. 979.
         § 3. Puterea Preşedintelui confederaţiei monastice, pe lângă cele stabilite de dreptul comun, va fi determinată în statutele aceleiaşi confederaţii.

Can. 442 - Rămânând neschimbat tipicul mănăstirii sui iuris care poate pretinde mai mult, pentru ca cineva să fie apt să-şi asume funcţia de Superior al unei mănăstiri sui iuris se cere să fi depus profesiunea perpetuă, să aibă cel puţin zece ani de la profesiune şi să fi împlinit patruzeci de ani.

Can. 443 - § 1. (cf 625) Superiorul mănăstirii sui iuris este ales în Sinaxă, întrunită conform normelor tipicului şi respectându-se cann. 947-960, rămânând neschimbat dreptul Episcopului eparhial de a prezida personal sau prin altcineva Sinaxa de alegere.
         § 2. În alegerea Superiorului unei mănăstiri sui iuris confederate, prezidează Sinaxa de alegere, personal sau prin altcineva, Preşedintele aceleaşi confederaţii.

Can. 444 - § 1. (cf 624 § 1) Funcţia de superior al unei mănăstiri sui iuris se atribuie pe timp nedeterminat, dacă tipicul nu prevede altfel.
         § 2. Dacă tipicul nu prescrie altfel, Superiorii mănăstirilor dependente sunt constituiţi, pe timp determinat în acelaşi tipic, de către Superiorul mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, dacă mănăstirea este filială, iar dacă mănăstirea este auxiliară cu consultarea aceluiaşi consiliu.
         § 3. Superiorii care au împlinit vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, sau care din cauza sănătăţii precare ori dintr-un alt motiv grav au devenit mai puţin apţi pentru a-şi îndeplini funcţia, îşi vor prezenta Sinaxei renunţarea la funcţie [Sinaxă căreia îi revine să o accepte].

Can. 445 - (626) Membrii Sinaxei de alegere vor face tot posibilul pentru a-i alege pe cei pe care, în Domnul, îi recunosc într-adevăr demni şi potriviţi în funcţia de Superior, şi se vor abţine de la orice abuz şi mai ales de la a-şi procura voturi atât pentru sine cât şi pentru alţii.

Can. 446 - (629) Superiorul va locui în mănăstirea proprie şi nu o va părăsi decât conform normei tipicului.

Can. 447 - § 1. (cf 636) Pentru administrarea bunurilor temporare, în mănăstire va exista un econom, care îşi va îndeplini funcţia sub conducerea Superiorului.
         § 2. Superiorul mănăstirii sui iuris nu va exercita în acelaşi timp şi funcţia de econom al aceleiaşi mănăstiri; însă funcţia de econom, într-o mănăstire dependentă, deşi e mai bine să fie distinctă de funcţia de Superior, totuşi poate fi compatibilă cu aceasta, dacă necesitatea o cere.
         § 3. Economul este numit de către Superiorul mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, dacă tipicul nu dispune altfel.

3° Despre admiterea în mănăstirea sui iuris şi despre noviciat

Can. 448 - Pentru ca cineva să fie admis într-o mănăstire sui iuris se cere să fie mişcat de intenţie dreaptă (cf 597 § 1), să fie capabil să conducă viaţa monastică şi să nu deţină vreun impediment stabilit de drept.

Can. 449 - (cf 597 § 2) Înainte de a fi admis la noviciat, candidatul trebuie să petreacă în mănăstire un timp determinat de tipic, sub grija specială a unui membru experimentat.

Can. 450 - (cf 643 § 1) Rămânând neschimbate prescrierile tipicului care pretind şi altele, nu pot fi admişi în mod valid la noviciat:
         1° acatolicii;
         2° cei care au fost pedepsiţi cu pedeapsă canonică, cu excepţia pedepselor din can. 1426, § 1;
         3° cei care sunt ameninţaţi de o gravă pedeapsă în urma unui delict, de care sunt acuzaţi în mod legitim;
         4° cei care nu au împlinit încă vârsta de optsprezece ani, exceptând cazul în care este vorba de o mănăstire în care se face profesiunea temporară, caz în care este suficientă vârsta de şaptesprezece ani;
         5° cei care intră în mănăstire introduşi prin violenţă, frică gravă sau înşelăciune, sau cei pe care Superiorul îi primeşte, indus în acelaşi fel;
         6° soţii, pe perioada căsătoriei;
         7° cei legaţi de legătura profesiunii călugăreşti sau de altă legătură sacră într-un institut de viaţă consacrată, exceptând cazul în care este vorba de o trecere legitimă.

Can. 451 - Nimeni nu poate fi admis în mod licit la noviciatul unei mănăstiri al unei alte Biserici sui iuris fără permisiunea Scaunului Apostolic, decât dacă este vorba de un candidat care a fost destinat unei mănăstiri dependente, despre care vorbeşte can. 432, al propriei Biserici.

Can. 452 - § 1. (cf 644) Clericii înscrişi într-o eparhie nu pot fi admişi în mod licit la noviciat decât după consultarea Episcopului eparhial propriu; nici nu pot fi admişi în mod licit dacă Episcopul eparhial se opune pentru că părăsirea [eparhiei] provoacă o daună gravă sufletelor, care altfel nu poate fi nicicum evitată, sau dacă este vorba de cei care, fiind destinaţi hirotonirilor sacre în mănăstire, deţin vreun impediment stabilit de drept.
         § 2. Tot astfel, nu pot fi admişi în mănăstire în mod licit părinţii a căror operă este necesară pentru întreţinerea şi educaţia fiilor, sau fiii care trebuie să vină în ajutorul tatălui sau al mamei, al bunicului sau al bunicii, aflaţi în mare nevoie, exceptând cazul în care mănăstirea a prevăzut altfel cu privire la acest lucru.

Can. 453 - § 1. (<> 641) Superiorul mănăstirii sui iuris este cel care va admite la noviciat, după ce a consultat consiliul său.
         § 2. Superiorul însuşi trebuie să constate, utilizând mijloace potrivite, aptitudinea şi deplina libertate a candidatului în alegerea stării monastice.
         § 3. (cf 645 § 3) Referitor la documentele pe care candidaţii le vor prezenta sau la diferitele mărturii [certificate] ce vor fi adunate privitor la buna conduită şi la aptitudinile lui, se vor observa prescrierile tipicului.

Can. 454 - În tipic vor fi precizate nomele referitoare la zestre, dacă e cerută, pe care candidaţii o vor pune la dispoziţie şi va fi administrată sub supravegherea specială Ierarhului locului, precum şi cele referitoare la restituirea integrală a zestrei, fără câştigurile realizate deja din aceasta, celui care, din orice motiv, părăseşte mănăstirea.

Can. 455 - Noviciatul începe prin îmbrăcarea hainei monastice sau printr-un alt mod prescris de tipic.

Can. 456 - § 1. Mănăstirea sui iuris poate avea propriii novici, care sunt iniţiaţi în viaţa călugărească în aceeaşi mănăstire, sub conducerea unui membru potrivit.
         § 2. (cf 647 § 2) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie făcut chiar în aceeaşi mănăstire sui iuris sau, la decizia Superiorului, după consultarea consiliul său, în altă mănăstire sui iuris a aceleiaşi confederaţii.

Can. 457 - § 1. (cf 648 § 1) Noviciatul, pentru a fi valid, trebuie să se facă pe un timp de trei ani integrali şi neîntrerupţi; în mănăstirile în care însă profesiunea temporară premerge profesiunii perpetue, este suficient un an de noviciat.
         § 2. (649 § 1) În fiecare an de noviciat, o absenţă mai scurtă de trei luni, fie continuă, fie întreruptă, nu afectează validitatea, însă timpul lipsit, dacă depăşeşte 15 zile, trebuie suplinit.
         § 3. (<> 648 § 3) Noviciatul nu se va extinde peste trei ani, rămânând neschimbat can. 461, § 2.

Can. 458 - § 1. (<> 648 § 3) La formarea novicilor se va numi ca magistru, conform normei tipicului, un membru care se distinge prin prudenţă, caritate, pietate, ştiinţă şi respectarea vieţii monastice şi are cel puţin zece ani de profesiune.
         § 2. Drepturile şi obligaţiile acestui magistru, mai ales în ceea ce priveşte modul de formare a novicilor şi a relaţiilor cu Sinaxa şi cu Superiorul mănăstirii, vor fi determinate în tipic.

Can. 459 - § 1. În timpul noviciatului incumbă fără întrerupere ca, sub conducerea magistrului, novicele să fie format prin studierea tipicului, prin meditaţii pioase şi rugăciune stăruitoare, însuşindu-şi în mod temeinic ceea ce ţine de voturi şi de virtuţi, prin exerciţii potrivite pentru extirparea viciilor, pentru stăpânirea pornirilor naturale şi pentru dobândirea virtuţilor.
         § 2. În timpul noviciatului, novicii nu vor fi destinaţi operelor din afara mănăstirii (cf 652 § 5), şi nici nu vor lipsi de la opera căreia s-au dedicat datorită studiului literaturii, ştiinţelor sau artelor.

Can. 460 - Novicele nu poate renunţa în mod valid, în nici un fel, la bunurile sale, nici nu le poate supune obligaţiilor [=ipotecă], rămânând neschimbat can. 467, § 1.

Can. 461 - § 1. (653 § 1) Novicele poate părăsi în mod liber mănăstirea sui iuris, sau poate fi demis de către Superior sau de către Sinaxă dintr-o cauză justă, conform tipicului.
         § 2. Terminat noviciatul, dacă e judecat ca fiind apt, novicele va fi admis la profesiune, altfel va fi demis; dacă însă există dubiul privitor la aptitudinea lui, timpul noviciatului poate fi prelungit, conform normei tipicului, însă nu mai mult de un an.

4° Despre consacrarea sau profesiunea monastică

Can. 462 - § 1. (cf 654) Starea monastică este asumată definitiv prin profesiunea perpetuă, în care sunt cuprinse cele trei voturi perpetue: al ascultării, al castităţii şi al sărăciei.
         § 2. În emiterea profesiunii se vor respecta prescrierile tipicului şi ale cărţilor liturgice.

Can. 463 - În ceea ce priveşte diferitele grade ale profesiunii monastice, se va respecta tipicul mănăstirii, rămânând neschimbată valoarea juridică a profesiunii, conform dreptului comun.

Can. 464 - (656) Pentru validitatea profesiunii monastice perpetue se cere ca:
         1° noviciatul să fi fost îndeplinit în mod valid;
         2° novicele să fie admis la profesiune de către Superiorul propriu al mănăstirii sui iuris, cu consimţământul consiliului său, şi profesiunea să fie primită de către acelaşi Superior, personal sau prin altcineva;
         3° profesiunea să nu fie exprimată şi nici emisă sau primită prin forţă, frică gravă sau înşelăciune;
         4° să fie îndeplinite cele cerute de tipic, pentru validitatea profesiunii.

Can. 465 - Cele prescrise de dreptul comun cu privire la profesiunea temporară, sunt valabile şi pentru mănăstirile în care, conform tipicului, această profesiune precede profesiunea perpetuă.

Can. 466 - Profesiunea monastică perpetuă duce la invaliditatea actelor contrare voturilor, dacă actele pot fi anulate.

Can. 467 - § 1. (cf 668 § 4) Candidatul la profesiunea monastică perpetuă trebuie în termen de şaizeci de zile înaintea profesiunii să renunţe la toate bunurile pe care le are în acel moment, în favoarea cui doreşte, cu condiţia că va urma profesiunea; renunţarea făcută înaintea acestui termen este nulă prin dreptul însuşi.
         § 2. După emiterea profesiunii, se va face imediat tot ceea ce este necesar pentru ca renunţarea să aibă efect şi pentru dreptul civil.

Can. 468 - § 1. (cf 668 § 5) Orice bun temporar primit care-i parvine sub orice titlu membrului, după profesiunea perpetuă, este dobândit de mănăstire.
         § 2. (639 § 1 e 3) Referitor la datoriile şi obligaţiile pe care le-a contractat un membru după profesiunea perpetuă, cu permisiunea Superiorului, va trebui să răspundă mănăstirea; însă dacă a contractat datorii fără permisiunea Superiorului, trebuie să răspundă membrul însuşi.
         § 3. Rămâne totuşi stabilit ca, împotriva celui ce a obţinut ceva, în urma contractului, să se poată oricând intenta acţiune.

Can. 469 - (cf 266 § 2) Odată emisă profesiunea perpetuă, membrul îşi pierde prin dreptul însuşi orice funcţie, dacă are vreuna, precum şi propria eparhie, şi pe lângă aceasta este ataşat mănăstirii cu drepturi depline.

Can. 470 - Documentul de emitere a profesiunii perpetue, semnat de membrul însuşi şi de către cel care a primit profesiunea, chiar şi prin delegaţie, va fi păstrat în arhiva mănăstirii; Superiorul propriei mănăstiri sui iuris trebuie să-l înştiinţeze despre aceasta cât mai repede pe parohul la care este înregistrat botezul membrului.

5° Despre formarea membrilor şi despre disciplina monastică

Can. 471 - § 1. (cf 659 § 1) Modalitatea formării membrilor va fi determinată în tipic astfel încât aceştia să fie stimulaţi mereu să ajungă cât mai deplin la sfinţenia vieţii şi să-şi desăvârşească înzestrările naturale prin studierea doctrinei sfinte şi prin dobândirea culturii umaniste după nevoile timpurilor şi astfel să devină mai apţi pentru practicarea artelor şi a operelor asumate legitim de către mănăstire.
         § 2. (cf 659 § 2) Formarea monahilor care sunt destinaţi hirotonirilor sacre trebuie, pe lângă acestea, să fie făcută conform planului de formare al clericilor, despre care vorbeşte can. 330, în aceeaşi mănăstire, dacă aceasta are un sediu de studii conform normei can. 340 § 1, ori în alt seminar sau institut de studii superioare aprobat de către autoritatea bisericească, sub conducerea unui îndrumător experimentat.

Can. 472 - (cf 1019 § 1) Superiorul mănăstirii sui iuris poate da membrilor săi cu voturi perpetue, conform normei tipicului, scrisorile de demitere pentru sacra hirotonire; aceste scrisori vor fi trimise Episcopului eparhial al locului unde este situată mănăstirea, chiar şi dacă este dependentă, sau dacă este vorba de o mănăstire stavropighie, Episcopului desemnat de către Patriarh.

Can. 473 - § 1. (cf 663) În fiecare mănăstire se vor celebra zilnic laudele divine, conform tipicului şi obiceiului legitim; de asemenea se va celebra în fiecare zi Divina Liturghie, cu excepţia zilelor excluse de către prescrierile cărţilor liturgice.
         § 2. Superiorii mănăstirilor se vor îngriji ca toţi membrii, conform normei tipicului:
         1° să participe zilnic la laudele divine şi la Divina Liturghie ori de câte ori se celebrează, dacă nu sunt împiedicaţi în mod legitim; le incumbă îndeletnicirea cu contemplarea realităţilor divine şi dedicarea cu sârguinţă la alte exerciţii de pietate;
         2° să poată avea acces liber şi frecvent la părinţii spirituali şi la confesori;
         3° (663 § 5) în fiecare an să dedice câteva zile retragerii spirituale.

Can. 474 - § 1. (664) Membrii mănăstirilor vor primi des, conform normei tipicului, sacramentul penitenţei.
         § 2. (cf 630 § 1) Rămânând neschimbat tipicul care îndeamnă ca mărturisirea să fie făcută la anumiţi confesori, toţi membrii mănăstirii pot primi sacramentul penitenţei de la oricare sacerdot înzestrat cu facultatea de a administra acest sacrament, rămânând neschimbată disciplina monastică.

Can. 475 - § 1. (cf 630 § 3 e 969 § 2) În fiecare mănăstire, în funcţie de numărul membrilor, vor fi desemnaţi de către însuşi Superiorul mănăstirii mai mulţi părinţi spirituali şi confesori, dacă este vorba despre preoţi-monahi ai aceleiaşi mănăstiri, înzestraţi cu facultatea de a administra sacramentul penitenţei; altfel [vor fi desemnaţi] de către Ierarhul locului după ce l-a audiat pe Superiorul mănăstirii sui iuris, care în prealabil trebuie să se consulte cu comunitatea interesată.
         § 2. (cf 567) Pentru mănăstirile în care nu există preoţi-monahi, Ierarhul locului va desemna în acelaşi fel un sacerdot care va celebra în mod regulat Divina Liturghie în mănăstire şi va predica cuvântul lui Dumnezeu, rămânând neschimbat can. 612, § 2.

Can. 476 - (669) Membrii mănăstirii, atât în mănăstire cât şi în afara ei, vor purta haina monastică prescrisă de propriul tipic.

Can. 477 - § 1. (667) În mănăstire se va respecta clauzura în modul prescris de tipic, rămânând neschimbat dreptul Superiorului de a admite, sub formă de act şi dintr-o cauză gravă, în părţile supuse clauzurii persoane de alt sex, în afară de cele care pot intra în clauzură, conform tipicului.
         § 2. Părţile mănăstirii ce sunt supuse clauzurii vor fi indicate în mod vizibil.
         § 3. Superiorul mănăstirii sui iuris este cel care prescrie cu grijă limitele clauzurii sau schimbării acesteia pentru o cauză justă, cu consimţământul consiliului său şi după înştiinţarea făcută Episcopului eparhial.

Can. 478 - (665 § 1) Superiorul mănăstirii poate permite membrilor să petreacă în afara mănăstirii un timp determinat de tipic; pentru absenţa ce depăşeşte un an, dacă nu intervine din cauza studiilor sau a bolii, se cere permisiunea autorităţii căreia îi este supusă mănăstirea.

Can. 479 - (cf 778) Dacă, după judecata Ierarhului locului, pentru formarea catehetică a poporului este necesar ajutorul mănăstirilor, toţi Superiorii solicitaţi de acelaşi Ierarh trebuie să îl dea poporului, personal sau prin altcineva, în propriile biserici.

Can. 480 - (<> 520 § 1) În biserica unei mănăstiri nu poate fi întemeiată o parohie, iar monahii nu pot fi numiţi parohi, fără consimţământul Patriarhului în limitele teritoriului Bisericii pe care o conduc, sau al Scaunului Apostolic în celelalte cazuri.

6° Despre pustnici

Can. 481 - (cf 603) Pustnicul este un membru al unei mănăstiri sui iuris care se dedică în întregime contemplării celor cereşti şi se separă total de oameni şi de lume.

Can. 482 - Pentru a începe în mod legitim viaţa de pustnic, se cere ca membrul să fi obţinut permisiunea din partea Superiorului mănăstirii sui iuris căreia îi aparţine, cu consimţământul consiliului său, şi să-şi fi petrecut viaţa în mănăstire cel puţin şase ani, socotiţi din la ziua profesiunii perpetue.

Can. 483 - Locul în care trăieşte pustnicul va fi desemnat de către Superiorul mănăstirii şi va fi separat în mod special de lume şi de celelalte părţi ale mănăstirii; dacă însă locul este în afara incintei mănăstirii, se cere şi consimţământul scris al Episcopului eparhial.

Can. 484 - Pustnicul depinde de Superiorul mănăstirii şi este obligat de canoanele referitoare la călugări şi de tipicul mănăstirii, ori <