Table of Contents | Words: Alphabetical - Frequency - Inverse - Length - Statistics | Help | IntraText Library

CCEO

IntraText CT - Text

  • TITLUL XXVII DESPRE SANCTIUNILE PENALE ÎN BISERICA
    • CAPITOLUL I DESPRE DELICTE SI PEDEPSE ÎN GENERAL
Previous - Next

Click here to hide the links to concordance

TITLUL XXVII
DESPRE SANCŢIUNILE PENALE ÎN BISERICĂ

CAPITOLUL I
DESPRE DELICTE ŞI PEDEPSE ÎN GENERAL

Can. 1401 - Deoarece Dumnezeu ia în considerare orice iniţiativă pentru a readuce oaia rătăcită, cei care au primit de la El puterea de a dezlega şi de a lega, vor da medicamentul potrivit bolii celor care au greşit, îi vor dojeni, le va reproşa, îi va ruga cu toată răbdarea şi doctrina, le va impune chiar şi pedepse, pentru a îngriji rănile cauzate de delict, astfel încât nici delicvenţii nu fie împinşi spre pragul disperării, dar nici frânele nu fie slăbite până la relaxarea vieţii şi la dispreţul legii.

Can. 1402 - § 1. (cf 1342) Pedeapsa canonică trebuie aplicată prin judecata penală, prevăzută în cann. 1468-1482, rămânând neschimbată puterea coercitivă a judecătorului pentru cazurile prevăzute în mod expres de drept şi respingându-se obiceiul contrar.
         § 2. Dacă însă, după judecata autorităţii despre care se vorbeşte în § 3, se opun cauze grave la recurgerea la judecata penală şi probele referitoare la delict sunt certe, delictul poate fi pedepsit prin decret extrajudiciar, conform normelor cann. 1486 şi 1487, dacă nu este vorba despre privarea de o funcţie, de un titlu, de unele însemne, sau despre suspendare de peste un an, despre reducere la un grad inferior, despre depunere sau despre excomunicare majoră.
         § 3. Acest decret, în afară de Scaunul Apostolic, îl pot emite, în limitele competenţei lor, Patriarhul, Arhiepiscopul major, Episcopul eparhial şi Superiorul major al unui institut de viaţă consacrată, care are putere ordinară de conducere, excluşi fiind toţi ceilalţi.

Can. 1403 - § 1. (cf 1344) Chiar dacă este vorba despre delicte care prin drept atrag după ele pedeapsa obligatorie, Ierarhul, după ce l-a audiat pe promotorul dreptăţii, poate se abţină de la procedura penală, ba chiar de la aplicarea pedepselor penale, dacă după judecata Ierarhului însuşi converg concomitent toate acestea: delicventul, care nu a fost încă deferit justiţiei, mişcat de o pocăinţă sinceră, şi-a mărturisit Ierarhului delictul, în forul extern, şi s-a prevăzut în mod corespunzător pentru repararea scandalului şi a daunei.
         § 2. Ierarhul nu poate face însă aceasta, dacă este vorba despre un delict care atrage după sine o pedeapsă a cărei iertare este rezervată autorităţii superioare, până când nu a obţinut permisiunea de la aceeaşi autoritate.

Can. 1404 - § 1. În pedepse se va recurge la interpretarea cea mai blândă.
         § 2. Nu este permisă prelungirea pedepsei de la o persoană la alta sau de la un caz la altul, chiar dacă există un motiv egal, ba chiar mai grav.

Can. 1405 - § 1. (cf 1315) Cel care deţine puterea legislativă poate, ori de câte ori este într-adevăr necesar, în vederea prevederii mai corespunzătoare a disciplinei bisericeşti, emită chiar şi legi penale, şi de asemenea poate înzestra, pentru o pedeapsă corespunzătoare, cu legi proprii chiar şi legea divină sau cea bisericească emisă de o autoritate superioară, respectând limitele competenţei sale din raţiuni ale teritoriului sau ale persoanelor.
         § 2. La pedepsele stabilite prin dreptul comun împotriva unui delict oarecare pot fi adăugate alte pedepse prin dreptul particular; nu se va face, însă, astfel decât dintr-o cauză foarte gravă; dacă însă prin dreptul comun se stabileşte o pedeapsă nedeterminată sau facultativă, prin dreptul particular se poate stabili o pedeapsă determinată sau obligatorie.
         § 3. (= 1316) Patriarhii şi Episcopii eparhiali se vor îngriji astfel ca legile penale ale dreptului particular fie uniforme pe acelaşi teritoriu, pe cât posibil.

Can. 1406 - § 1. (1319) Ori de câte ori cineva poate impune precepte, în aceeaşi măsură poate ameninţa prin precept pedepse determinate, după o chibzuinţă matură a problemei şi cu o moderaţie maximă, cu excepţia celor ce sunt enumerate în can. 1402, § 2; Patriarhul poate însă, cu consimţământul Sinodului permanent, ameninţe prin precept aceste pedepse.
         § 2. Admonestarea însoţită de ameninţarea cu pedeapsa, cu care Ierarhul urgentează legea ce nu are caracter penal, în cazuri singulare, echivalează cu un precept penal.

Can. 1407 - § 1. (cf 1347 § 1) Dacă natura delictului o comportă, după judecata Ierarhului care poate aplica pedeapsa, pedeapsa nu poate fi aplicată, exceptând cazul în care delicventul a fost admonestat înainte cel puţin o dată ca se abţină de la delict, dându-i-se un termen corespunzător pentru a reveni la normal.
         § 2. Se consideră s-a abţinut de la delict cel care s-a pocăit în mod sincer de delict şi care pe lângă aceasta a realizat o reparare corespunzătoare scandalului şi a daunelor, sau cel puţin a promis aceasta în mod serios.
         § 3. În schimb, admonestarea penală despre care se vorbeşte în can. 1406, § 2, este suficientă pentru ca pedeapsa poată fi impusă.

Can. 1408 - Pedeapsa nu-l obligă pe vinovat decât după ce i-a fost aplicată prin sentinţă sau decret, rămânând neschimbat dreptul Pontifului Roman sau al Conciliului Ecumenic de a stabili altfel.

Can. 1409 - § 1. (= 1344) În aplicarea legii penale, chiar dacă legea foloseşte expresii preceptive, judecătorul poate, după conştiinţa şi prudenţa sa:
          amâne aplicarea pedepsei pentru o dată mai favorabilă, dacă se prevede din pedepsirea grabnică a vinovatului se vor ivi rele mai mari;
          se abţină de la aplicarea pedepsei sau aplice o pedeapsă mai blândă, dacă vinovatul s-a corectat şi s-a prevăzut repararea corespunzătoare a scandalului şi a daunei, sau dacă vinovatul însuşi a fost pedepsit îndeajuns de autoritatea civilă, sau se prevede va fi pedepsit;
          (1346) reducă pedeapsa între limite echitabile, dacă vinovatul a comis mai multe delicte şi cumulul de pedepse se prevede va fi prea mare;
          (1344 ) suspende obligaţia respectării pedepsei în favoarea celui care, recomandat până atunci de o viaţă pe deplin corectă, a săvârşit primul delict, dacă repararea scandalului nu este urgentă; pedeapsa suspendată încetează întru totul dacă, în perioada determinată de judecător, vinovatul nu a comis din nou un delict; în caz contrar, ca vinovat de ambele delicte, va fi pedepsit mai greu, exceptând cazul în care între timp s-a stins acţiunea penală pentru primul delict.
         § 2. Dacă pedeapsa este nedeterminată şi nici legea nu prevede altfel, judecătorul nu poate aplica pedepsele enumerate în can. 1402, § 2.

Can. 1410 - (cf 1350) În aplicarea pedepselor unui cleric, trebuie rămână stabilite cele ce îi sunt necesare pentru o întreţinere corespunzătoare, exceptând cazul în care este vorba de depunere, caz în care Ierarhul va avea grijă ca celui depus, care din cauza pedepsei duce într-adevăr lipsă, i se prevadă în modul cel mai bun posibil, întotdeauna rămânând neschimbate drepturile câştigate referitoare la măsurile de precauţie şi securitate socială, precum şi la asistenţa medicală, în favoarea sa şi a familiei sale, dacă este căsătorit.

Can. 1411 - § 1. Nici o pedeapsă nu se poate aplica după stingerea acţiunii penale.

Can. 1412 - § 1. Cel care este obligat de o lege sau de un precept, este supus şi pedepselor anexate acestora.
         § 2. (1313 § 1) Dacă, după ce a fost comis un delict, legea este schimbată, vinovatului i va aplica legea cea mai favorabilă.
         § 3. Dacă însă legea ulterioară anulează legea sau chiar şi numai pedeapsa, acesta încetează imediat, în orice fel ar fi fost aplicată.
         § 4. (= 1351) Pedeapsa îl obligă oriunde pe vinovat, chiar dacă a încetat dreptul celui care a aplicat pedeapsa, exceptând cazul în care se prevede în mod expres altfel de dreptul comun.

Can. 1413 - § 1. (cf 1323) Nu este pasibil de nici o pedeapsă cel care nu a împlinit încă vârsta de paisprezece ani.
         § 2. (1324 § 1, ) Cel care a comis însă un delict între vârsta de paisprezece şi optsprezece ani, poate fi pedepsit doar cu pedepse care nu includ privarea de anumite bunuri, exceptând cazul în care Episcopul eparhial sau judecătorul, în cazuri speciale, consideră se poate altfel prevedea mai bine la corectarea acestuia.

Can. 1414 - § 1. (cf 1321 § 2) Este supus pedepsei doar cel care a violat o lege penală sau un precept penal, fie în mod deliberat, fie printr-o omisiune gravă şi culpabilă a grijii datorate, fie prin ignoranţa grav culpabilă a legii sau a preceptului.
         § 2. (1321 § 3) Dacă a fost comisă o încălcare externă a legii penale sau a unui precept penal se presupune aceasta a fost făcută în mod deliberat, până când nu se dovedeşte contrariul; în celelalte legi sau precepte aceasta se presupune numai dacă legea sau preceptul este violat din nou, după admonestarea penală.

Can. 1415 - (cf 1345) Dacă există, conform practicii comune şi a doctrinei canonice, vreo circumstanţă atenuantă, dacă totuşi mai persistă delictul, judecătorul trebuie micşoreze pedeapsa stabilită prin lege sau prin precept, ba chiar dacă, în funcţie de prudenţa sa, acesta consideră poate contribui în alt fel la corectarea vinovatului şi la repararea scandalului şi a daunei, poate renunţe chiar la aplicarea pedepsei.

Can. 1416 - (cf 1326) Dacă delictul a fost comis de un recidivist sau dacă există, conform practicii comune şi doctrinei canonice, o circumstanţă agravantă, judecătorul poate să-l pedepsească pe vinovat mai greu decât a stabilit legea sau preceptul, incluse fiind pedepsele enumerate în can. 1402, § 2.

Can. 1417 - (1329) Cei care, de comun acord, colaborează în comiterea unui delict şi nu sunt amintiţi în mod expres în lege sau în precept, pot fi pedepsiţi cu aceleaşi pedepse cu ale autorului principal sau, după prudenţa judecătorului, cu alte pedepse de aceeaşi sau de mai mică gravitate.

Can. 1418 - § 1. (1329 § 1) Cel care a făcut sau a omis ceva în vederea comiterii unui delict, totuşi, independent de voinţa sa, nu a săvârşit delictul, nu este obligat de pedeapsa stabilită pentru delictul comis, exceptând cazul în care legea sau preceptul stabileşte altfel.
         § 2. Dacă, însă, actele sau omisiunile conduc prin natura lor la executarea delictului, autorul va fi pedepsit cu o pedeapsă corespunzătoare, mai ales dacă s-a generat scandalul sau o altă daună gravă, totuşi cu una mai uşoară decât cea stabilită pentru delictul săvârşit.
         § 3. Este eliberat de orice pedeapsă cel care a renunţat din proprie iniţiativă la săvârşirea delictului început, dacă din tentativă nu s-a născut nici o daună sau scandal.

Can. 1419 - § 1. (= 1354) Cel care poate dispensa de la o lege penală sau elibereze de la un precept penal, poate ierte şi pedeapsa aplicată prin puterea aceleiaşi legi sau precept.
         § 2. Pe lângă acestea se poate conferi prin lege sau precept penal şi altora puterea de a ierta pedepsele.

Can. 1420 - § 1. (1355 § 1) Pedeapsa aplicată în puterea dreptului comun poate o ierte:
          Ierarhul care a promovat judecata penală sau care a aplicat pedeapsa prin decret;
          Ierarhul locului unde locuieşte actualmente vinovatul, însă după consultarea Ierarhului despre care se vorbeşte la n. 1.
         § 2. Aceste norme sunt valabile şi privitor la pedepsele aplicate în virtutea dreptului particular sau al preceptului penal, exceptând cazul în care este prevăzut altfel în dreptul particular al Bisericii sui iuris.
         § 3. Pedeapsa aplicată însă de Scaunul Apostolic, o poate ierta numai Scaunul Apostolic, exceptând cazul în care iertarea pedepsei este delegată Patriarhului sau altora.

Can. 1421 - (= 1360) Iertarea pedepsei impuse cu forţa sau prin frică gravă, sau prin înşelăciune este nulă prin însuşi dreptul.

Can. 1422 - § 1. (cf 1361 § 1) Iertarea pedepsei se poate acorda şi fără ştirea vinovatului, sau sub condiţie.
         § 2. Iertarea pedepsei trebuie acordată în scris, exceptând cazul în care un motiv grav îndeamnă altfel.
         § 3. Se va avea grijă ca nu cumva se divulge cererea pentru iertarea pedepsei sau chiar iertarea însăşi, decât ori de câte ori aceasta este utilă fie pentru tutelarea faimei vinovatului, fie este necesară pentru repararea scandalului.

Can. 1423 - § 1. Rămânând neschimbat dreptul Pontifului Roman de a-şi rezerva sieşi sau altora iertarea oricărei pedepse, Sinodul Episcopilor Bisericii patriarhale sau arhiepiscopale majore poate rezerva, printr-o lege emisă din cauza unor circumstanţe grave, Patriarhului sau Arhiepiscopului major iertarea pedepselor pentru supuşii care au domiciliul sau cvasi-domiciliul în limitele teritoriului Bisericii pe care o prezidează; nimeni altul nu îşi poate rezerva în mod valid sieşi sau altora iertarea pedepselor stabilite de dreptul comun decât cu consimţământul Scaunului Apostolic.
         § 2. Orice rezervare va fi interpretată în mod strict.

Can. 1424 - § 1. (cf 1358 § 1) Iertarea pedepsei nu se poate acorda decât dacă vinovatului i-a părut sincer rău pentru delictul comis şi a prevăzut în mod corespunzător la repararea scandalului şi a daunei.
         § 2. Dacă însă, după judecata celui care are dreptul de a acorda iertarea pedepsei, aceste condiţii au fost îndeplinite, iertarea, pe cât posibil, având în vedere natura pedepsei, nu va fi refuzată.

Can. 1425 - (= 1359) Dacă cineva deţine mai multe pedepse, iertarea este valabilă doar pentru acele pedepse specificate în aceasta; iertarea generală, în schimb, ridică toate pedepsele, cu excepţia celor pe care vinovatul le-a ascuns cu rea credinţă în cererea sa.

Can. 1426 - § 1. (cf 1340 § 1) Exceptând cazul în care este determinată o altă pedeapsă de drept, conform cu tradiţiile vechi ale Bisericilor orientale, pot fi aplicate pedepse prin care se impune o oarecare operă gravă din domeniul religiei sau pietăţii sau carităţii, cum sunt anumite rugăciuni, un pelerinaj pios, un ajun special, milostenii, retrageri spirituale.
         § 2. Cel care nu este dispus accepte aceste pedepse, i se vor aplica alte pedepse.

Can. 1427 - § 1. (cf 1339) Rămânând neschimbat dreptul particular, acuzarea publică se face în faţa notarului sau a doi martori sau prin scrisoare, astfel încât primirea şi conţinutul scrisorii rezulte dintr-un document oarecare.
         § 2. Se va avea grijă ca nu cumva prin însăşi acuzarea publică se dea loc unei defăimări mai mari a vinovatului decât este nevoie.

Can. 1428 - Dacă gravitatea cazului o motivează şi mai ales dacă este vorba despre recidivişti, Ierarhul, pe lângă pedepsele aplicate prin sentinţă conform normei dreptului, poate să-l supună pe vinovat supravegherii, în modul determinat prin decret administrativ.

Can. 1429 - § 1. (cf 1337 § 1) Interdicţia de a locui într-un anumit loc sau teritoriu poate să-i atingă doar pe clerici sau pe călugări sau pe membrii unei societăţi de viaţă comună după model călugăresc, însă prescripţia de a locui într-un anumit loc sau teritoriu [îi poate atinge] doar pe clericii înscrişi unei eparhii, rămânând neschimbat dreptul institutelor de viaţă consacrată.
         § 2. Pentru aplicarea prescrierii de a locui într-un anumit loc sau teritoriu se cere consimţământul Ierarhului locului, exceptând cazul în care este vorba despre o casă a unui institut de viaţă consacrată de drept pontifical sau patriarhal, caz în care se cere consimţământul Superiorului competent, sau de o casă destinată penitenţei sau îndreptării clericilor mai multor eparhii.

Can. 1430 - § 1. (cf 1338 § 1) Privările penale pot atinge doar acele puteri, funcţii, servicii, sarcini, drepturi, privilegii, facultăţi, graţii, titluri şi însemne, care sunt supuse puterii autorităţii care a stabilit pedeapsa sau a Ierarhului care a promovat judecata penală sau a impus-o prin decret; tot astfel este valabil şi pentru transferul penal în altă funcţie.
         § 2. Nu se poate priva de puterea acordată prin sacra hirotonire, ci doar [impune] interdicţia de a exercita toate sau unele din actele sale, conform normei dreptului comun; de asemenea nu se poate impune privarea de gradele academice.

Can. 1431 - § 1. (cf 1331) Cei pedepsiţi cu excomunicare minoră sunt privaţi de dreptul de a primi Divina Euharistie; pe lângă aceasta mai pot fi excluşi de la participarea la Divina Liturghie, ba chiar şi de la intrarea în biserică, dacă în aceasta se celebrează cultul divin în mod public.
         § 2. Prin însăşi sentinţa sau decretul prin care se aplică această pedeapsă, trebuie definită extinderea aceleiaşi pedepse şi, dacă este cazul, durata ei.

Can. 1432 - § 1. (cf 1333) Suspendarea poate fi, fie de la toate, fie de la unele acte ale puterii hirotonirii sau de conducere, de la toate sau de la unele acte sau drepturi legate de funcţie, de ministeriu sau de sarcină; extinderea lor însă va fi definită în aceeaşi sentinţă sau decret prin care se aplică pedeapsa, exceptând cazul în care a fost deja determinată de drept.
         § 2. Nimeni nu poate fi suspendat decât de la actele care sunt supuse puterii autorităţii care a stabilit pedeapsa sau a Ierarhului care a promovat judecata penală sau a aplicat, prin decret, suspendarea.
         § 3. (= 1334 § 4) Suspendarea nu atinge niciodată validitatea actelor, nici dreptul de a locui, dacă vinovatul îl are în virtutea funcţiei, a ministeriului sau a sarcinii; însă suspendarea de la perceperea beneficiilor, a remunerărilor, a pensiilor sau a altora de acest fel, atrage după sine obligaţia de a restitui orice a fost perceput în mod ilegitim, chiar şi cu bună credinţă.

Can. 1433 - § 1. (= 1334 § 4) Clericului redus la o treaptă inferioară, îi este interzis exercite acele acte ale puterii hirotonirii şi de conducere, care nu sunt compatibile cu acest grad.
         § 2. (cf 290, ; 1336 § 1, ) Clericul depus din starea clericală, însă, este privat de toate funcţiile, ministeriile, alte sarcini, pensiile bisericeşti şi de orice putere delegată; devine inabil pentru ele; i se interzice exercitarea puterii hirotonirii; nu poate fi promovat la hirotoniri sacre superioare şi, în ceea ce priveşte efectele canonice, este echivalat cu laicii, rămânând neschimbate cann. 396 şi 725.

Can. 1434 - § 1. (<> 1331 § 2, ) § 1. Excomunicarea majoră interzice, pe lângă toate cele ce sunt specificate în can. 1431, § 1, şi primirea altor sacramente, administrarea sacramentelor şi sacramentalelor, îndeplinirea oricăror funcţii, ministerii sau sarcini, exercitarea actelor de conducere care, dacă sunt totuşi făcute, sunt nule prin dreptul însuşi.
         § 2. Cel pedepsit cu excomunicarea majoră este înlăturat de la participarea la Divina Liturghie şi de la orice alte celebrări publice ale cultului divin.
         § 3. Celui pedepsit cu excomunicarea majoră i se interzice se bucure de privilegiile acordate anterior; nu poate obţine în mod valid o demnitate, o funcţie, un ministeriu sau o alta sarcină în Biserică, sau o pensie, nici nu îşi însuşeşte fructele legate de acestea; este lipsit şi de voce activă şi pasivă.

Can. 1435 - § 1. Dacă pedeapsa interzice primirea sacramentelor sau a sacramentalelor, interdicţia se suspendă când vinovatul ajunge în pericolul morţii.
         § 2. (1335) Dacă pedeapsa opreşte administrarea sacramentelor sau a sacramentalelor, sau exercitarea unui act de conducere, interdicţia se suspendă ori de câte ori aceasta este necesară pentru îngrijirea credincioşilor creştini ajunşi în pericolul morţii.




Previous - Next

Table of Contents | Words: Alphabetical - Frequency - Inverse - Length - Statistics | Help | IntraText Library

Best viewed with any browser at 800x600 or 768x1024 on Tablet PC
IntraText® (V89) - Some rights reserved by EuloTech SRL - 1996-2007. Content in this page is licensed under a Creative Commons License