2 Înseamnă că nu pe tine trebuie să te condamni pentru neatenţia în urma căreia, dintr-o dată, te-ai dovedit solidar cu oponenţii tăi tradiţionali, ci să te bucuri pentru aceea că ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât ceea ce le desparte. Şi aici apare întrebarea: motivele pentru care creştinii ortodocşi se feresc de experimentele clonării sunt strict bisericeşti sau nu? Noi ne pronunţăm împotriva clonării deoarece această activitate contrazice ceea ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar creştinismului ortodox, ceea ce deosebeşte concepţia noastră de concepţia celorlalţi oameni ne obligă să fim împotriva clonării sau poate că argumentele noastre, dacă e să ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleaşi pe care le înaintează oamenii altor credinţe şi convingeri?

Eu cred că merită să ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre împotriva clonării. Se ştie că atât în Rusia, cât şi în alte ţări, cea mai mare prăpastie între Biserică şi “societatea civilă” se iveşte anume în sfera problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor, a avorturilor etc., Biserica le tratează evident (şi spre mâhnirea lumii laice) altfel decât o fac stereotipurile conştiinţei de masă. În conştiinţa de masă, e foarte adânc înrădăcinat stereotipul potrivit căruia “Biserica întotdeauna e împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai să nu ne amăgim, autoritatea Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în conştiinţa oamenilor nebisericeşti, opinia susţinută de Biserică să devină de la asta mai autoritară şi mai acceptabilă. Dimpotrivă, în conştiinţa multor oameni, problemele legate de viaţa sexuală se rezolvă mai degrabă printr-o reacţie inversă celei bisericeşti: “Ei, dacă până şi călugării ăştia care nu înţeleg nimic în dragoste şi plăcere ne spun să ne ferim de asta, cu atât mai mult merită să încerci!” Înseamnă că noi trebuie să înaintăm argumente care să fie înţelese nu numai pentru oamenii care acceptă întru totul sistemul de valori bisericesc, ci argumente înţelese pentru “cei din afară”. Eu cred că e de folos a specifica oamenilor că noi avem aceleaşi motive împotriva clonării ca şi voi, majoritatea oamenilor… În primul rând, noi ne ferim să pătrundem într-o sferă despre care cunoaştem foarte puţin. Câştigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult mai important, deocamdată neobservat pentru noi? O dată noi “am făcut-o”. Nouă “ne-a mers” în acea joacă pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. După martiriile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu ştiau dacă reacţia atomică provocată de ei va avea un efect local limitat sau, o dată începută descompunerea atomică, va înghiţi materia la nesfârşit, şi până la urmă va nimici toată substanţa vie din jur, va nimici Pământul, tot Universul… Atunci nouă ne-a mers. Sub lopata noastră îndrăzneaţă, nu s-a dovedit a fi nici o mină. Dar oare există garanţia că în locul unde sapă astăzi biologii nu este o astfel de mină? Analogia cu atomicienii ne ajută să exprimăm şi a doua teamă a noastră. Unde e garanţia că din clonare nu se poate face o “bombă biologică”? Unde e garanţia că stăpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza această practică pentru producerea unei noi rase umane care să corespundă mai bine închipuirilor lor despre alegătorul ideal? Oare nu vor creşte laboratoarele pentru clonare nişte “elţinoizi” şi ziuganoizi” docili?

în al treilea rând, cum vor arăta relaţiile între oamenii acestor rase diferite? Oare toţi vor recunoaşte clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor receptare? Cum vom arăta noi în ochii lor? Mai în scurt, aici noi ajungem la întrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor şi juriştilor să o rezolve: “ce este omul”? când începe şi când se termină viaţa omenească? (problema avorturilor şi a eutanasiilor); ce îl face pe om să fie om? (problema oamenilor cu psihicul afectat).