3
În al patrulea rând, se va declanşa
oare instinctul matern la femeie, dacă ea nu va trece prin purtarea
sarcinii şi naşterea copilului? Oare va fi iubit un astfel de copil?
În general, aceste argumente se pronunţă în jurul
problemei drepturilor omului: ce drepturi are omul şi cine anume deţine aceste drepturi? Dar are
oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonării, care
să fie specific creştine? Deocamdată eu nu am
întâlnit astfel de argumente. Strigătele emoţionale de
felul că crearea omului de către om este uzurparea drepturilor Creatorului Divin, şi de
aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingătoare. La urma urmei, la
început şi lumina a apărut după voia dumnezeiescului
“să fie!” Acum însă, crearea luminii e accesibilă şi
oamenilor, şi noi nu vedem nimic blasfemitor în lucrul electricianului sau a operatorului
staţiei electrice.
Graba
unui astfel de argument se vede din pilda extraordinară povestită de
Antuan de Saint-Exupery în romanul “Citadela”: “Trăia pe lume un
alchimist, el voia să descopere taina vieţii. Şi s-a întâmplat
aşa încât cu ajutorul resorturilor, el a reuşit să
obţină un bot de aluat viu. Au alergat logicienii. Ei au repetat
experienţa, au amestecat prafurile şi aliajele, au aprins focul sub
resort şi au obţinut încă un bot viu. Ei au plecat
strigând tare că
taina vieţii nu mai este taină, că viaţa este o urmare
firească a cauzelor şi efectelor, influenţele pe care le
suportă prin încălzire elementele lipsite de viaţă.
Logicienii, ca întotdeauna, au înţeles totul de minune. Ei
n-au înţeles că natura creatului şi natura creării nu seamănă între ele,
puterea creativă, epuizându-se, nu lasă urme. Nu în zadar
creatorul întotdeauna abandonează creaţia sa şi
creaţia intră sub stăpânirea logicii. Şi eu m-am
îndreptat smerit spre prietenul meu geometrician. “Unde ai văzut tu ceva nou?- a întrebat el –
viaţa a dat naştere vieţii. Noua viaţă a apărut
datorită alchimistului, iar alchimistul, din câte ştiu eu, este
viu. Despre el au uitat, cum
se şi cădea, creatorul dispare şi ne lasă nouă
creaţia”.
Dacă savantul cu
raţiunea sa creează viaţa, asta nicidecum nu înseamnă
că pentru crearea vieţii nu e nevoie de minte. Dacă omul poate
crea viaţa, înseamnă că el, într-adevăr, poartă
în sine chipul propriului său Creator. Eu sunt convins că orice
performanţe ale ştiinţei nu
fac decât să-L proslăvească pe Creatorul raţiunii
noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia să aud şi
următorul argument specific “teologic” împotriva clonării:
aceasta va fi o naştere fără dureri, şi prin aceasta se va
anula porunca Domnului, care
a trimis suferinţe în timpul naşterii pentru păcatul
originar. Dar pedeapsa pentru păcat a fost triplă: nerodirea
pământului, care va rodi doar “spini şi
pălămidă”; greutatea muncii (“în sudoarea frunţii
tale”) şi chinurile naşterii. La drept vorbind, cu toate aceste
urmări ale păcatului originar, munca omenească luptă de
mult şi cu destulă eficienţă, iar Biserica nu l-a condamnat
niciodată pentru asta. Dacă ar fi să înţelegem prea
ad literam aceste cuvinte din Vechiul Testament, va trebui să condamnăm munca amelioratorilor (cum de
îndrăznesc să îmbunătăţească
pământul blestemat de Domnul!). Va trebui să condamnam orice
progres tehnico-ştiinţific, orice invenţii care uşurează
munca omului (începând de la folosirea animalelor domestice,
inventarea roţii, a morii şi a plugului). Va trebui să-i
dăm anatemei pe anesteziologi, care uşurează suferinţele
femeii din timpul naşterii.
|