4
Rezultatul principal al
păcatului originar nu stă deloc în durerea venirii omului pe
lume, ci în durerea plecării lui din ea. După cuvintele
cuviosului Marcu Ascetul, de la protopărintele nostru, “noi am
moştenit nu păcatul lui Adam, ci moartea provenită din el…
Pentru că nu se putea ca noi, care am provenit din morţi, să fim
vii”.
Dacă rodul păcatului
primordial ar fi constat anume în suferinţa naşterii, atunci
noi ar fi trebuit să acceptăm dogma catolică despre imaculata
concepţie a Fecioarei Maria. Căci doar nu numai catolicii, ci şi
ortodocşii consideră că naşterea lui Iisus din Maria a fost
fără dureri. Dar catolicii văd în aceasta dovada faptului că Maria era
de acum sustrasă acţiunii păcatului originar. Ortodocşii
însă nu văd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care,
în esenţă, anulează necesitatea venirii lui Dumnezeu
în lume şi unicitatea Jertfei Lui mântuitoare, anume pentru faptul că noi nu
confundăm urmările particulare pământeşti ale
păcatului originar cu acea catastrofă principală pe care el a
provocat-o în relaţiile noastre cu Viaţa, adică cu
Dumnezeu.
În general, în
reacţia lumii catolice împotriva clonării se conţine cu
mult mai mult elementul specific confesional decât în ortodoxie.
Pentru catolici, clonarea ridică o gravă problemă teologică:
oare vor moşteni păcatul originar oamenii apăruţi pe lume
fără actul sexual, iar dacă se va moşteni, în ce chip
se va transmite acesta?
Chestiunea constă în faptul că din timpul lui Augustin,
catolicii consideră că păcatul originar se transmite prin actul
zămislirii, deoarece de actul zămislirii se leagă o oarecare
“plăcere necuvenită”. Nunta e permisă, şi zămislirea
la fel. Dar, după cuvintele
scriitorului creştin latin din primele veacuri, Tertulian, “Nunta este o
desfrânare acceptată”. În desfătarea erotică,
soţii îşi pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul
de altul, îl uită pe Dumnezeu, şi prin această fisură, în plodul zămislit de
ei, pătrunde un fel de “stricăciune”…
Dar unde e plăcerea
originilor acelei vieţi care a fost obţinută printr-o
operaţie asupra unei celule somatice obişnuite? Apariţia acestei
celule primare e legată mai degrabă de neplăceri. Cum dar se va
transmite aici “păcatul originar”? Omul zămislit fără
plăcere şi fără împreunare, după logica
augustinismului, se dovedeşte a fi în afara puterii păcatului
originar.
Ortodoxia
însă nu vede aici o problemă. Biologia mai degrabă întăreşte vechea
noastră convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre
sunt într-adevăr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile
să se separe la nesfârşit şi să nu moară,
în cazul în care în mediul exterior nu există piedici
pentru aceasta. Înseamnă că viaţa noastră e
limitată nu de natura noastră, ci de condiţiile în care trăim
(în care noi ne-am aruncat prin căderea în păcat). Dar,
deoarece celula luată pentru clonare şi fiinţa crescută din
ea oricum vor vieţui în lumea noastră cazută, suflarea
mortalităţii
“originare”, vai, oricum o va cuprinde. Şi nu biologii, ci doar Cel Care
El singur deţine Nemurirea poate apăra viaţa noastră de
moarte sau să ne întoarcă în ea… Aşa că
clonarea nu contrazice nicidecum interpretarea ortodoxă a păcatului
originar. Mai degrabă e
invers, discuţiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu
catolicismul şi augustinismul.
în parte, e posibilă
o analiză a întrebării prin ce anume se transmite “păcatul
originar”: se petrece asta “din iniţiativa” părinţilor, care,
zămislind copilul, îi transmit împătimirea lor sau asta
nu depinde de felul în care copilul este zămislit, ci pur şi
simplu pentru că el păşeşte în lumea noastră bolnavă?
În orice caz, enunţul Sinodului din Cartagina din 252 (“Să nu
se interzică botezul copilului
care, abia născut, nu a păcătuit cu nimic, în afară
de faptul că, provenind din trupul lui Adam, a preluat molima morţii
vechi prin însăşi naşterea sa”) admite o interpretare
dublă.
|