6 Mai există în scrierile bisericeşti precauţii împotriva activismului care depăşeşte limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca argument care explică ostilitatea ortodoxiei în faţa clonării. Dar dacă ar fi să folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui să interzicem să se mai ardă în biserici lumânări de parafină (această substanţă nu a existat în “lumea creată de Dumnezeu” până la apariţia chimiei omeneşti), să se toarne vazilină în candele, să se poarte haine sintetice, să se coacă anafure (ele doar nu cresc în curtea bisericii) şi, în genere, să interzicem traiul în lumea culturii. Lumea “noosferei” (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic: noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omenească) este mediul nostru de viaţă inevitabil. Şi aici e foarte greu de hotărât: ce putem atinge noi cu „dreapta noastră reformatoare” şi ce nu. În orice caz, interdicţia de a schimba lumea şi chiar omul nu se susţine (numai dacă noi nu vrem să anulăm medicina ca atare). Pot fi puse în discuţie doar scopul şi urmările intervenţiei noastre. În încheiere, vreau să atrag atenţia că goana nesăbuită după argumente teologice împotriva clonării poate da rezultate neaşteptate. Cât n-ar părea de straniu, clonarea este înfăptuirea unei scheme prezente în literatura ascetică. În orice caz, în şcoala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista presupunerea că omul, până la cădere, era capabil de o înmulţire în afara sexualităţii, de o astfel de înmulţire a neamului său care să nu fie legată de plăcerea trupească.

Altă problemă este că adepţii clonării susţin această idee, desigur, nu din simpatie pentru extremităţile ascetice. Visul lor nu este înmulţirea fără excitarea sexuală, ci jocurile erotice lipsite de complicaţiile gravidităţii şi ale naşterii. Dar aceasta iarăşi este o problemă de o posibilă utilizare socială a clonării, şi nu o problemă de atitudine faţă de clonare ca atare.

Aşadar, după părerea mea, clonarea în sine nu este păcat. Nu este încălcarea vreunui aspect al învăţăturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonării în scopul păcatului, şi de aceea ar fi mai înţeleaptă şi mai morală abţinerea de la astfel de experimente ciudate.

Prin acest text, eu am vrut doar să-i ajut pe oamenii bisericeşti să poarte discuţii referitoare la clonare, să-i ajut în alegerea acelor argumente care să nu fie trase de păr, care să nu fie criptocatolice şi care să fie înţelese de oamenii neîmbisericiţi. Iarăşi repet: noi suntem împotriva clonării. Dar noi suntem împotriva ei nu pentru că ne apărăm catehismul nostru ortodox, ci pentru faptul că suntem pur şi simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne împotrivim clonării sunt aceleaşi ca şi la oamenii din afara Bisericii. Unele argumente se vor dovedi a fi aceleaşi cu ale oamenilor necredincioşi. Unele se vor dovedi că circulă nu numai la noi, ci şi în mediul altor tradiţii religioase. Dar argumente serioase, care să fie specific creştine, eu încă nu am reuşit să găsesc. Nu trebuie să ne ruşinăm de asta. Dimpotrivă, faptul merită evidenţiat: căci şi aşa se depun nu puţine eforturi de către oponenţii noştri pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor “ludiţi”, reacţionari, duşmani dintotdeauna ai ştiinţei. De aceea e cazul să subliniem: lupta noastră nu este împotriva ştiinţei. Noi pur şi simplu vrem ca folosirea performanţelor ştiinţei să fie omenească sau deloc.