|
3. Omul – chip al lui
Dumnezeu şi chip al animalului
Omul se naşte, creşte,
are nevoie de hrană, îmbătrâneşte şi moare ca
şi animalele. 24
Cum, dar, îl vom numi chip al lui Dumnezeu, din moment ce nici una din
acestea nu Îi sunt proprii lui Dumnezeu? Acestea ni se par nouă,
deoarece judecăm după cele ce se văd, iar omul, prin ceea ce se
vede, este în cea mai mare parte chip al animalului, iar chip al lui
Dumnezeu este mai mult prin ceea ce nu se vede. Adam nu a cunoscut nici una din
acestea, el nici nu s-a născut ca noi, nici nu a supt sân, nici nu a
cunoscut creşterea de la mic la mare, ci a avut de la început
“vârsta bărbatului desăvârşit” (Efes. 4, 13),
vârsta lui Hristos. Acelaşi lucru se poate spune şi despre Eva,
care împreună cu Adam alcătuieşte omul, căci “a
făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui
Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie” (Fc. 1, 27).
Părinţii
Bisericeşti sunt de părere că separarea în bărbat
şi femeie este posterioară creaţiei. 25 Scriptura spune că “Dumnezeu a
făcut pe om. După chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el” (Fc. 1,
27). Crearea celui ce a fost făcut “după chip” şi-a atins din
acel moment desăvârşirea. Dar Scriptura se întoarce din
nou şi ţine să precizeze: “Bărbat şi femeie i-a
făcut pe ei”. Cred că toţi sunt de acord că acest lucru nu
s-a spus în legătură cu Dumnezeu ca model originar (cu toate
că) - după cum zice Apostolul - “în Hristos Iisus nu mai este
nici parte bărbătească, nici parte femeiască” (Gal. 3, 28).
Şi cu toate acestea, Scriptura ne istoriseşte că în aceste
două direcţii s-a împărţit omenirea”. 26 Prin specificarea bărbat şi
femeie, Sf. Grigorie de Nyssa crede că s-a introdus în fiinţa
noastră ceva “cu totul străin de Dumnezeu”, 27 “împărţire care n-are a face
cu modelul dumnezeiesc, ci [...] ne încadrează în ceata
vietăţilor necugetătoare”. 28
Ideea că bărbatul
şi femeia nu au fost separaţi dintru început, a dat în
diferite culturi naştere unor interpretări, de multe ori naive
şi caraghioase, pe care însă este interesant să le
amintim. De exemplu, după Bereshit rabba, “la Facere, Adam şi Eva
stăteau spate în spate, lipiţi de umeri: atunci Dumnezeu i-a
despărţit printr-o lovitură de secure, care i-a separat în
două. Alţii sunt de părere că primul om (Adam) era
bărbat pe partea dreaptă şi femeie pe stânga; dar Dumnezeu
l-a tăiat în două jumătăţi”. 29 În Banchetul, Platon crede că
omul primitiv era o fiinţă bisexuală de formă sferică.
La popoarele orientale, iar printre filozofi, mai ales cei pitagoreici, exista
concepţia că sufletele oamenilor au preexistat într-o lume
ideală, din care au căzut prin păcat. Aceştia au dat
naştere părerii potrivit căreia un astfel de suflet ideal poate
ajunge “om” numai după ce gustă din păcat. Filozofia androginului
a preocupat într-o măsură foarte mare diverse şcoli
filozofice şi teozofice greceşti, printre care şi
neoplatonicienii şi neopitagoreicii, cât şi sectele gnostice,
aşa-zis creştine. Ea este o deducţie logică a idealului,
potrivit căruia omul desăvârşit trebuie să fie o
fiinţă fără fisuri. În general, filozofii greci,
în pofida politeismului de atunci, ajunseseră să afirme că
divinitatea, ca expresie supremă a desăvârşirii, dacă
există, trebuie să fie una şi indivizibilă. În
mitologia babiloniană, de unde avem vestita epopee a lui Ghilgameş,
descoperim o idee înrudită, Enkidu (personajul făcut de zei
pentru a răzbuna populaţia Urukului asuprită de tiranul
Ghilgameş), el fiind un om al pădurii, care “se îmbulzea cu
turma de animale sălbatice la adăpătoare, iar inima-i dădea
ghes să stea printre dobitoacele apelor” (Epopeea lui Ghilgameş,
II). Prin această imagine plină de gingăşie, autorul
popular al epopeii sugerează în câteva rânduri
desăvârşita armonie dintre Enkidu şi natură. Atunci
când Ghilgameş voieşte să-şi slăbească
adversarul, care mai târziu i-a devenit cel mai bun prieten, el îi
trimite în cale o curtezană. Enkidu cunoaşte păcatul, iar
drept urmare, atunci când se îndreaptă spre
adăpătoare, văzându-l, animalele o iau la fugă.
Iată o frumoasă legendă în care, chiar dacă nu ni se
vorbeşte clar despre o existenţă androgină
iniţială a omului, ea ni se impune în ordine inversă:
împreunându-se, bărbatul şi femeia îşi pierd
armonia cu cosmosul pe care au avut-o până la împreunare.
Acelaşi lucru ni se relatează şi în cartea Facerii, unde
Adam, deşi stăpân peste fiarele pământului,
după cădere, va fi nevoit să se apere de răutatea acestora.
Dar dovada cea mai sugestivă în favoarea unei existenţe
androgine iniţiale a omului, este faptul că la diferite popoare
şi religii, indiferent de concepţia fiecăruia despre
desăvârşire, există monahismul.
Omul a fost creat pentru
viaţă cerească asemenea îngerilor. De aceea el nu avea
nevoie să se căsătorească, ceea ce se dă de
înţeles prin lipsa ruşinii şi nepătimirea celor doi
oameni de până la cădere. Oamenii în rai, deşi aveau
trup, fiecare cu conformaţia lui psihosomatică specifică, nu
aveau nimic din cele trupeşti şi nu erau supuşi nevoilor
trupurilor, petreceau în rai ca nişte îngeri, fără a
fi aprinşi de poftă şi fără a fi asediaţi de alte
patimi. Aceeaşi stare ne-a făgăduit-o Hristos la înviere,
unde nu vor mai fi bărbat şi femeie, ci “toţi vor fi una
în Hristos” (Gal. 3, 28). Atunci când Mântuitorul a fost
ispitit de saduchei, întrebat fiind a căruia dintre cei şapte
fraţi va fi femeia după înviere, căci toţi au avut-o
de nevastă, Hristos le răspunde: “Fiii veacului acestuia se
însoară şi se mărită; iar cei ce se vor
învrednici să dobândească veacul acela şi
învierea cea din morţi nici nu se însoară, nici nu se
mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt
la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai
învierii” (Lc. 20, 34-36). Astfel, “harul învierii nu trebuie
înţeles altfel decât ca o restabilire a oamenilor în
vechea stare pe care au avut-o înainte de căderea în
păcat”. 30
Căci “dacă viaţa celor restabiliţi se aseamănă cu
cea a îngerilor, atunci e limpede că viaţa de dinainte de
păcat era un fel de viaţă îngerească”. 31 Deşi anterioară căderii,
separarea în bărbat şi femeie este o urmare a căderii.
Acest paradox se explică prin atotştiinţa şi
înainte-vederea lui Dumnezeu. “Întrucât [Dumnezeu] prin
puterea Lui a văzut mai dinainte depărtarea noastră liberă
de pe calea cea dreaptă şi căderea care a urmat, departe de
viaţa îngerilor, pentru ca să nu nimicească sufletele
omeneşti care uitaseră cu totul chipul în care se
desăvârşesc îngerii, Dumnezeu a rânduit pentru
firea noastră ceva mai potrivit stării de după alunecarea
noastră în păcat: în loc să rămânem la
vrednicia îngerească, El ne-a îngăduit să transmitem
viaţa de la unii la alţii întocmai ca dobitoacele şi ca
vietăţile necugetătoare”. 32 Sfântul
Ioan Gură de Aur, care a scris atâtea cuvinte
înălţătoare despre căsătorie, fiind cred cel mai
mare dascăl al vieţii de familie, nu ezită să vadă
în căsătorie decât o urmare a morţii: “După ce
nu a ascultat de Dumnezeu şi s-a făcut pământ şi
ţărână, scrie Sfântul, omul a pierdut împreună
cu acea petrecere fericită şi frumuseţea fecioriei. După
ce, ajungând robiţi, au dezbrăcat această haină
împărătească şi au părăsit lumea
cerească, au primit stricăciunea morţii şi blestemul
şi durerea şi viaţa chinuită, atunci, o dată cu
acestea, a fost introdusă şi căsătoria... Vezi de unde
şi-a luat obârşia căsătoria, de unde s-a arătat
a fi necesară?... Fiindcă unde este moarte, acolo e şi
căsătoria, iar acolo unde nu este aceea, nu urmează nici
aceasta...” 33
Dumnezeu, Care are nemăsurată iubire de oameni, transformă
răul în binecuvântare, prefăcând ceea ce a fost un
rezultat al păcatului în ceva folositor. Omul nu va pieri, ci va
căpăta şansa reabilitării. El poate acum să perpetueze
viaţa. Numai că prin modul de înmulţire, în chipul
dobitoacelor, în om au pătruns toate pornirile şi patimile
caracteristice firii dobitoacelor. 34
De aici încolo, omul, cel după chipul lui Dumnezeu, devine şi
chip al dobitocului35
şi “în cele pe care – ca dobitoacele necuvântătoare -
ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc
pieirea” (Ap. Iuda 1, 10). Viaţa omului de după cădere e o
continuă zbatere între animalitate şi Dumnezeire.
Dumnezeu nu cunoaşte
patima36. “Drept este Domnul Dumnezeul nostru
şi nu este nedreptate întru Dânsul”, zice Psalmistul (Ps. 91,
15). De aceea orice patimă nu este altceva decât manifestarea
în om a chipului dobitocului, care “la om creşte cu atât mai
mult cu cât conlucrează în ea şi mintea omului”. 37 Dacă vom analiza imnografia şi
rugăciunile ortodoxe, vom vedea că ele sunt pătrunse de
sentimentul că cel ce se roagă este mai “rău decât
dobitocul” 38:
“căci vierme sunt, şi nu om”, se smereşte Împăratul
David (Ps. 21, 6). Îndobitocirea este urmarea practicării continue a
păcatului, care se realizează prin folosirea iraţională a
pornirilor şi instinctelor date omului doar pentru supravieţuire
în noile condiţii de existenţă. Eseistul italian Julius
Evola, în cartea sa “Metafizica sexului” 39, urmând un scop contrar celui pe
care îl urmăm noi, face totuşi o afirmaţie care
susţine ceea ce vom spune. El observă că dintre toate
vieţuitoarele, doar omul îşi foloseşte instinctele sexuale
şi în afara scopului procreaţiei, neavând perioade
anumite pentru aceasta, ca dobitoacele. Acelaşi lucru se poate spune
şi despre celelalte patimi, cum ar fi mâncatul sau somnul. Să
ne aducem aminte doar de chefurile romanilor, care îşi gâdilau
gâtlejul cu o pană, provocându-şi voma, pentru a face loc
iarăşi mâncării. “În urma înclinărilor
şi preocupărilor animalice, adeseori se îndobitoceşte
până şi gândirea, aşa încât tot ce-i bun
în noi cade sub ascultarea răutăţii. Îndată ce
omul îşi lasă spre degradare puterea cugetului, silindu-şi
mintea ca patimile să prindă în ea rădăcini, el
devine robul patimilor, 40
şi din clipa aceea are loc în om o răsturnare şi o
înlocuire a peceţii lui Dumnezeu cu un chip al dobitocului,
încât întreaga fire a noastră porneşte pe calea
aceasta, ca şi cum mintea noastră n-ar mai cultiva, decât
principii pătimaşe, ajutându-le să sporească tot mai
mult”. 41
În acest fel, pe
măsură ce omul care practică virtutea dezvoltă în sine
chipul lui Dumnezeu, iar pe cel al dobitocului îl distruge, într-o
măsură şi mai mare am putea spune, omul care practică
păcatul dezvoltă în sine chipul dobitocului, iar pe cel al lui
Dumnezeu îl pierde. Aceasta şi pentru că nimeni nu, poate
“întrece” şi depăşi pe Dumnezeu, imitîndu-I
virtuţile, în schimb omul poate, după cum am văzut,
să întreacă dobitocul în patimă. În una din
cuvântările sale, Sfântul Ioan Gură de Aur face o
inventariere interesantă a trăsăturilor animale lucrătoare
în om, mai exact, Sfântul corespunde fiecărei patimi un
animal: “Spune-mi, dar, după care fapte să te cunosc că
eşti creştin, când totul te arată necreştin? Dar
pentru ce spun: creştin? Nu pot şti bine nici dacă eşti om.
Când te văd că arunci cu picioarele ca un măgar, că sari
ca un taur, că nechezi după femei ca un armăsar, că
eşti lacom la mâncare ca un urs, că-ţi îngraşi
trupul ca un catâr, că eşti ranchiunos ca o cămilă,
că răpeşti ca un lup, că te mânii ca un şarpe,
că răneşti ca o scorpie, că eşti şiret ca o
vulpe, că ţii în tine veninul răutăţii ca o
aspidă şi viperă, că lupţi împotriva
fraţilor tăi ca demonul cel rău, cum voi putea să te
număr cu oamenii când nu văd în tine caracteristicile
firii omeneşti? [...] Cum să te numesc? Fiară? Dar fiarele
au numai unul din cusururile amintite! Tu însă ai adunat în
tine toate cusururile şi mergi chiar mai departe decât fiarele
sălbatice. Să te numesc drac? Dar dracul nu slujeşte
tiraniei stomacului, nici nu îndrăgeşte banii. Spune-mi, te
rog, pot să te mai numesc om când ai mai multe cusururi decât
fiarele şi dracii? 42
Iată,
în câteva cuvinte, raţiunea după care cel ce se desparte
de Dumnezeu devine mai rău decât dobitocele şi chiar
decât dracii. De fapt, acesta este mesajul evanghelic, care intervine
obsedant mai ales în epistolele pauline: “Au nu ştiţi că
celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia
căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai
ascultării spre dreptate” (Rom. 6, 16). “Căci şi noi eram
altă dată fără de minte [fără raţiune, ca şi
dobitoacele], neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi
multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în
răutate şi pizmuire, urâţi fiind şi urându-ne
unul pe altul; iar când bunătatea şi iubirea de oameni a
Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit nu
din faptele cele întru dreptate săvârşite de noi, ci
după a lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi
prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit 3, 3-4).
Patima
robeşte, ascunzând, ca o mască43 chipul lui Dumnezeu care este în noi. Omul stăpânit de
patimi nu poate să-L cunoască pe Dumnezeu. Pentru Platon, patima este
o piedică în calea filozofiei: “Căci să ştii,
declară Socrate În Republica, că pe cât mai palide devin
pentru mine plăcerile legate de trup, pe atât sporesc dorinţele
şi plăcerile iscate de convorbiri”. 44 Dezvoltând aceeaşi idee, Platon relatează în
continuare o întâmplare cu Sofocle: “Odată, povesteşte
acelaşi personaj, am fost de faţă când cineva l-a
întrebat pe poetul Sofocle: “Cum stai, Sofocle, cu plăcerile
iubirii? Mai poţi oare să te bucuri de o femeie?” Poetul răspunse:
“Nu vorbi cu păcat, omule! Cu adâncă mulţumire am
scăpat de iubire, de parcă aş fi fugit de un stăpân
smintit şi sălbatic”.45
Patimile
sunt adesea înfăţişate de Sfinţii Părinţi
ca nişte fiare care ne sfâşie. “Închipuie-ţi, spune
Sf. Ioan Gură de Aur,
că şi mânia este tot o fiară. Arată şi tu
faţă de tine tot atâta zel cât îl arată
alţii pentru îmblânzirea leilor; îmblânzeşte
şi tu, domesticeşte şi tu mânia din sufletul tău.
Şi mânia are dinţi şi unghii groaznice; dacă
nu-ţi domesticeşti mânia, mânia omoară totul. Nu pot
sfâşia leul şi vipera atât de cumplit măruntaiele ca
mânia, sfâşiindu-le necontenit cu unghiile ei de fier. Nu
vatămă numai trupul, ci strică şi sănătatea
sufletului, mâncându-I, rupându-i, rozându-i toată
puterea, făcându-l cu totul nefolositor”. 46 Atât “mânia [cât
şi celelalte patimi, afirmă Sf. Grigorie al Nyssei] nu poate forma un
punct de asemănare între Dumnezeu şi om”. 47 Deoarece Dumnezeu, fiind bunătatea
şi nepizmuirea desăvârşită, nu se mânie.
48 Nici măcar izgonirea din rai nu a
fost o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu nici nu
loveşte, nici nu cere satisfacţii, ci pedeapsa e o mişcare care
vine în mod natural din partea naturii ce a fost tiranizată şi
defectată de acţiunea greşită a lui Adam, deoarece
căderea omului a provocat dereglarea întregului cosmos.
Până aici am
văzut că, după ce l-a creat pe om, iar acesta I-a stat
împotrivă, căzând în moarte, Dumnezeu nu doar
că nu-l pedepseşte, ci toate câte au rezultat în urma
păcatului le întoarce în favoarea omului.
Însăşi moartea pe care o va cunoaşte omul de acum
înainte nu este îndreptată împotriva omului, ci
împotriva “stricăciunii care-l învăluie”. 49 După Sf. Grigorie Teologul,
Dumnezeu a îngăduit moartea “ca răul să nu devină
nemuritor”. 50 Prin
moartea biologică, Dumnezeu practic îl sustrage pe om din faţa
“răzbunării” iraţionale a naturii, oferindu-i şansa să
renască într-o altă dimensiune. De aceea nimic din cele cu
câte l-a înzestrat Dumnezeu pe om în “noua sa pribegie” nu
poate fi considerat rău, chiar şi aceleaşi patimi. Pe de o
parte, instinctele sunt o poartă care poate duce spre iraţionalitate,
iar pe de altă parte, acestea constituie “un leac şi o
binecuvântare, o posibilitate nouă pe care o dă Dumnezeu omului
ca să poată supravieţui în moarte, din moment ce a pierdut
viaţa, şi mai ales ca să supravieţuiască corect,
să ajungă în punctul de a regăsi mai deplină
viaţa şi forma mai frumoasă a naturii lui Hristos”. 51
Oricât s-ar
întări patimile împotriva omului, ele nu pot să
şteargă cu desăvârşire strălucirea chipului lui
Dumnezeu din noi. Raţiunea cu care este înzestrat, are putere
să conducă cu ele. Iar atunci când “puterea minţii ajunge
să stăpânească aceste porniri, oamenii pot face tot
atâtea virtuţi. Mânia poate deveni bărbăţie,
sfiala poate duce la siguranţa întemeiată, din frică se
poate ajunge la ascultare, din ură la antipatie faţă de
rău, din patima amorului la dorul puternic după frumosul cel real,
52 şi aceasta pentru că o fire
demnă se ridică deasupra patimilor şi se fereşte să
ajungă în robia răului (o astfel de mândrie e
lăudată de marele apostol Pavel atunci când ne cere să
căutăm cele de sus)”. 53
Omul este singura
fiinţă liberă, iar ceea ce îl smulge pe om din circuitul
biologic închis este practicarea virtuţilor, care sunt o
însuşire proprie doar naturii divino-umane. 54 Dacă animalele se supun şi
sunt conduse de legităţile naturii, fără să le poată
depăşi, omul are putere să supună el aceste
legităţi în favoarea sa. În aceasta constă şi
dovada supremei libertăţi a omului, care-l ridică peste legile
iraţionale şi intransigente ale Universului în care trăim.
Aceasta ne mai arată că omul este şi stăpân al
acestui Univers şi că, pe lângă biologic, mai are ceva
care desemnează natura sa atemporală şi aspaţială.
Omul este de nepătruns, progresele sale în toate domeniile sunt
imprevizibile şi inepuizabile – aceasta ne vorbeşte de originea sa
divină, că omul este chip al infinităţii lui Dumnezeu.
Fiind o fiinţă
divino-umană, omul tinde în chip natural spre Dumnezeu. Atunci
când această mişcare este întreruptă sau
înăbuşită, omul este bântuit de o mare
nelinişte şi tristeţe, pe care Blaga o numea “tristeţe
metafizică”. “Neliniştit este sufletul meu, Doamne, până
când nu se va odihni întru Tine”, oftează Fericitul Augustin
chiar la începutul “Confesiunilor” sale. “Căci sufletul omului,
scrie Sfântul Tihon din Zadonsk, fiind duh creat de Dumnezeu, în
nimic altceva nu-şi află plăcerea, liniştea, pacea,
mângâierea şi bucuria, decât numai în Dumnezeu, de
la Care, după chipul şi asemănarea Aceluia, a primit
fiinţă; atunci când se desparte de El, e nevoit să-şi
caute plăcerea în făpturi şi cu patimi felurite, ca şi
cu nişte roşcove, se hrăneşte...” 55
Voind să scape de
această tristeţe, grecii au inventat banchetele şi sălile
de teatru, discuţiile filozofice, pentru cei mai spiritualizaţi, dar
şi jocurile şi orgiile, pentru cei cu totul trupeşti. Aceasta era
o consecinţă logică a religiei antice greceşti. Grecul era
tiranizat de ideea destinului implacabil şi de spiritul
răzbunător al zeilor. Zeii Greciei antice nu doar că nu îi
ajutau pe oameni, ci orice încercare a vreunui zeu minor de a conlucra cu
muritorii era aspru pedepsită de zeii mai mari. Atunci când Prometeu
îndrăzneşte să ducă focul oamenilor, Zeus îl
leagă de o stâncă, unde vulturii aveau să-i ciupească
ficatul zeului umanist, ficat care peste noapte creştea la loc pentru a
putea fi ciupit la nesfârşit. Iar după toate aceste farse ale
cetăţenilor cerului îndreptate împotriva oamenilor
în timpul vieţii lor pământeşti, dincolo îi
aştepta în mod inevitabil focul Hadesului.56 Iată de ce grecii aveau o
motivaţie logică a hedonismului lor, reieşind din doctrina lor
religioasă. Drept urmare, ei au ajuns să îndumnezeiască
corpul omenesc, plăsmuind un “dumnezeu” de tipul celui freudian şi
nietzschean, în care biologicul, instinctualul încearcă din răsputeri
să îmbrace haina strălucirii care nu i se potriveşte. O
astfel de îndumnezeire a omului, fără Dumnezeu şi
împotriva lui Dumnezeu, este împlinirea dorinţei diavolului,
pe care acesta i-a şoptit-o Evei în rai. Să nu uităm
însă că grecii au făcut aceasta dintr-o mare
tristeţe, tiranizaţi de monstruozitatea fatalităţii
morţii şi a nedreptăţii. Această atitudine,
tipică nu numai pentru grecii antici, ci pentru toţi oamenii
fără Dumnezeu, a atins proporţii monstruoase în lumea
contemporană. Ea însă este nemotivată pentru o lume
în care se pare că nu mai este om care să nu fi auzit
niciodată de Hristos. “Cu noi este Dumnezeu”, aşa se
tâlcuieşte Emanuel, numele Dumnezeului Care a primit să fie om,
pentru a-l face pe om “dumnezeu” după har. Cu noi este Dumnezeu, Biruitorul
Morţii sau, şi mai exact, în noi este Dumnezeu!
Da, omul contemporan este un om
al neliniştilor. Epoca în care trăim este aşa. Omul a
ajuns, în clipele sale de singurătate apăsătoare, să
nu-şi mai înţeleagă cauzele propriei nelinişti.
Însă ceea ce ne nelinişteşte pe fiecare dintre noi nu este
altceva decât glasul absenţei lui Dumnezeu. Dumnezeu pur şi
simplu strigă din inima fiecăruia, iar durerea şi
neliniştea omului care înăbuşă acest glas se pot
asemăna doar cu durerea şi neliniştea fetei adolescente care
avortează, iar noaptea se visează alăptând un copil. Noi
trebuie să-L “zămislim” pe Dumnezeu în inimile noastre de la
Duhul Sfânt şi să-L “naştem” lumii, neîncetat
în toată viaţa noastră.
Iată “aerul
înălţimilor” după care râvnea Nietzsche, iată
supraomul! Iată şi “omul - măsură a tuturor lucrurilor”!
Iată suma eforturilor de a-l preamări pe om: “Omul – chip al lui
Dumnezeu”!
|