CAPITOLUL 14
Nimicnicia vieţii omeneşti.
1. Omul născut din femeie are
puţine zile de trăit, dar se satură de necazuri.
2. Ca şi floarea, el
creşte şi se veştejeşte şi ca umbra el fuge şi
e fără durată.
3. Şi asupra lui
priveşti şi pe mine Tu mă sileşti să vin la
judecată cu Tine.
4. Cine ar putea să
scoată ceva curat din ceea ce este necurat? Nimeni!
5. Deoarece zilele lui sunt
măsurate şi ştii socoteala lunilor lui şi i-ai pus un
hotar peste care nu va trece.
6. Întoarce-ţi
privirea de la el, ca să aibă puţin răgaz, să se
poată bucura ca simbriaşul la sfârşitul zilei (de
muncă).
7. Un copac, de pildă,
tot are nădejde, căci dacă-l tai, el creşte din nou
şi vlăstarii nu-i vor lipsi.
8. Dacă
rădăcina lui îmbătrâneşte în pământ şi
dacă trunchiul lui putrezeşte,
9. Când dă de apă
înverzeşte din nou şi se acoperă cu ramuri ca şi cum ar
fi atunci sădit.
10. Dar omul când moare
rămâne nimicit; când omul îşi dă sufletul, unde mai este
el?
11. Apele mărilor pot
să dispară, fluviile pot să scadă şi să
sece.
12. La fel şi omul se
culcă şi nu se mai scoală; şi cât vor sta cerurile, el nu
se mai deşteaptă şi nu se mai trezeşte din somnul
lui.
13. O, de m-ai ascunde în
împărăţia morţilor, ca să mă ţii acolo
până când va trece mânia Ta, şi de mi-ai soroci o vreme, când
iarăşi să-ţi aduci aminte de mine!
14. Dacă omul a murit
o dată, fi-va el iarăşi viu? Toate zilele robiei mele aş
aştepta până ce vor veni să mă schimbe.
15. Atunci Tu mă vei
chema şi eu Îţi voi răspunde; Tu vei cere înapoi lucrul
mâinilor Tale.
16. Pe când astăzi Tu
numeri paşii mei; atunci Tu nu vei mai lua seama la păcatul
meu.
17. Nelegiuirea mea ar fi
pecetluită ca într-un sac şi greşeala mea ai spăla-o
şi ai face-o albă.
18. Şi precum muntele
se dărâmă şi se preface în nisip şi precum stânca e
rostogolită din locul ei,
19. Şi precum apele
mănâncă pietrele şi valurile lor acoperă pământul,
tot aşa Tu sfărâmi nădejdea omului.
20. Tu Te ridici uriaş
împotriva lui, şi el se nimiceşte; Tu schimbi
înfăţişarea lui şi-l trimiţi de la Tine.
21. Dacă feciorii lui
ajung la mare cinste, el nu mai ştie; dacă au ajuns de râsul lumii,
el nu-i mai vede.
22. Carnea lui e în
întristare mare numai pentru el. Sufletul lui numai pentru el e cuprins de jale".
|