CAPITOLUL 6
Deşertăciunea iubirii de avuţie.
1. Este un rău pe
care l-am văzut sub soare şi care apasă greu asupra
omului;
2. Omului căruia
Dumnezeu i-a dat averi şi bunuri, iar sufletului lui nu-i lipseşte
nimic din ceea ce ar putea să dorească, Dumnezeu nu-i îngăduie
însă să se bucure de ele, ci un străin le va mânca. Iată
o deşertăciune şi un rău nespus de mare!
3. Dacă un om ar fi
să aibă o sută de fii şi să trăiască
mulţi ani şi numeroase să fie zilele anilor săi,
dacă nu s-a săturat sufletul lui de bine şi el nu are loc de
îngropare zic: "Chiar şi fătul lepădat e mai fericit
decât el!"
4. A venit în zadar şi
se duce în întuneric şi în întuneric numele lui va fi
învăluit;
5. Nici n-a văzut,
nici n-a cunoscut soarele, şi fătul lepădat a avut mai
multă odihnă decât omul acesta.
6. Şi dacă ar fi
trăit de două ori câte o mie de ani şi nu s-a bucurat de
fericire, oare nu toii se duc în acelaşi loc?
7. Toată munca omului
este pentru gura lui şi cu toate acestea pofta lui nu e
astâmpărată.
8. Căci ce are
înţeleptul mai mult decât nebunul? Ce folos are săracul care
ştie să se poarte înaintea celor vii?
9. Mai
bine să te uiţi cu ochii decât să pribegeşti cu
dorinţa. Şi aceasta este deşertăciune şi vinare de
vânt!
10. La tot ce îşi ia
fiinţă i s-a hotărât numele de mai înainte; se ştie ce va
fi omul; el nu poate să intre în pricină cu cel ce este mai tare
decât el.
11. Cu cit se spun mai
multe cuvinte, cu atât este mai multă deşertăciune. Ce folos trage omul?
12. Căci cine
ştie ce este de folos pentru om în viaţă, în vremea zilelor
sale de nimicnicie pe care le trece asemenea unei umbre? Şi cine
va spune mai dinainte omului ce va fi după el sub soare?
|