|
CAPITOLUL 5
Regele poruncind lui Ermon să înarmeze elefanţi în ziua
următoare, ca să omoare pe Iudei, a trimis Dumnezeu somn, şi a
trecut ceasul, şi prin rugăciune i-a izbăvit de moarte.
l. Atunci regele, chemând pe Ermon, care purta grijă de elefanţi
şi umplându-se de grea iuţime şi de mânie şi
neînduplecându-se în nici un chip,
2. A poruncit ca, spre ziua cea următoare, cu
tămâie de ajuns şi cu vin mult neamestecat să adape pe
toţi elefanţii - care erau de toţi cinci sute - şi
după ce se vor sălbătici de acea băutură multă,
să-i slobozească asupra Iudeilor ca să-i omoare.
3. Şi după ce a poruncit el acestea, s-a întors la
ospăţ, adunând pe cei mai mari dintre prieteni şi din
oştire, care erau cei mai înverşunaţi împotriva
Iudeilor.
4. Iar Ermon, cel mai mare peste elefanţi, a îndeplinit
după cuviinţă cele ce i s-au poruncit.
5. Şi slujitorii cei rânduiţi la aceasta,
decuseară ieşind, au legat mâinile nenorociţilor Iudei şi
alte meşteşuguri au făcut toată noaptea împrejurul lor,
socotind că va pieri deodată cu totul neamul acela.
6. Iar Iudeii, care se vedeau lipsiţi de tot
acoperământul între păgâni din cauza greutăţii
legăturilor, care de toate părţile îi cuprinsese,
7. Către Domnul cel Atotţiitor, Cel Care
stăpâneşte toată puterea, către Dumnezeu şi Părintele
cel milostiv al lor, toţi cu lacrimi neîncetate au strigat,
rugându-se,
8. Ca să zădărnicească planul cel
nelegiuit şi cu mărire arătată să-i
izbăvească de moartea care era gata la picioarele lor.
9. Şi rugăciunea acestora neîncetat se suia la
cer.
10. Iar Ermon, după ce pe cumpliţii elefanţi,
adăpându-i, i-a umplut de vin mult şi i-a săturat de
tămâie, a venit de dimineaţă a doua zi la curte, ca să
spună regelui acestea.
11. Însă Cel care dăruieşte tuturor
cărora voieşte acest lucru bun, făcut de la început şi
pentru noapte şi pentru zi, adică somnul, a trimis regelui un somn
prelungit,
12. Încât prin purtarea de grijă a Domnului, fiind
cuprins cu prea dulce şi adânc somn, tot planul lui cel nelegiuit a fost
răsturnat în întregime şi pentru hotărârea lui cea
neschimbată a fost groaznic înşelat.
13. Iar Iudeii scăpând de ceasul care mai înainte era
însemnat, pe Dumnezeu cel Sfânt al lor L-au lăudat şi
iarăşi s-au rugat Celui care S-a împăcat cu ei, ca să
arate tăria mâinii Sale celei puternice asupra neamurilor
trufaşe.
14. Şi fiind ceasul aproape zece şi jumătate,
crainicul regesc, văzând că cei chemaţi la masă s-au
strâns, s-a dus la rege ca să-l trezească.
15. Şi abia deşteptându-l, i-a spus că vremea
ospăţului aproape a trecut şi i-a mai dat de ştire
şi despre ceea ce se făcuse.
16. Şi acestea ascultându-le regele, s-a întors la ospăţ
şi a poruncit celor ce veniseră la ospăţ să
şadă în preajma lui.
17. Şi după ce s-a făcut aceasta, i-a
îndemnat să fie voioşi şi să se desfăteze, că
aceasta este partea cea mai de cinste a ospăţului.
18. Iar înmulţind vorba, regele a chemat pe Ermon
şi cu amară înfricoşare l-a întrebat pentru ce pricină au
fost lăsaţi Iudeii să fie vii astăzi?
19. Iar el a spus că în noaptea trecută a împlinit
ce i s-a poruncit. Şi au mărturisit şi prietenii lui.
20. Iar regele, având cruzime mai grea decât Falaris, a zis:
Pentru somnul de astăzi, să-i lăsăm; iar tu,
fără întârziere, pe mâine să pregăteşti la fel
elefanţii spre pieirea necuvioşilor Iudei.
21. Acestea zicând regele, toţi cei ce erau aici au
încuviinţat cu linguşire şi veseli s-au dus fiecare în casa
sa,
22. Unde în acea noapte nu atâta au dormit, cât s-au
chibzuit să facă tot felul de batjocură împotriva celor care
păreau uitaţi de Dumnezeu.
23. Şi când cânta cocoşul de dimineaţă,
Ermon, înarmând elefanţii, i-a adus la curtea cea mare unde se
făceau jertfe;
24. Mulţimea din cetate s-a adunat să vadă
acea privelişte ticăloasă, aşteptând cu nerăbdare
dimineaţa,
25. Iar Iudeii, neîncetat trăgându-şi sufletul, cu
rugăciune, cu multe lacrimi şi cu cântări jalnice, cu mâinile
întinse la cer, se rugau prea marelui Dumnezeu, ca iarăşi
degrabă să le ajute.
26. Şi când încă razele soarelui nu se
revărsaseră - regele primind prietenia venit Ermon şi l-a
chemat să iasă, spunându-i că ceea ce a poftit este
gata.
27. Iar el auzind şi îngrozindu-se de acea
neobişnuită îmbulzeală de popor, fiind cuprins de o
desăvârşită uitare, a întrebat pentru ce a făcut el
aceasta cu atâta sârguinţă.
28. Iar aceasta era lucrarea lui Dumnezeu
atotstăpânitorul, care a făcut ca mintea lui să-şi uite
de cele ce mai înainte a gândit să facă.
29. Ermon şi prietenii toţi i-au spus:
elefanţii şi oastea, o, rege, sunt gata din porunca ta.
30. Iar el umplându-se de grea mânie pentru aceste cuvinte -
pentru că cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu i se risipise tot
gândul cel despre acestea - şi căutând groaznic către eu, a
zis:
31. "De ar fi părinţii tăi aici sau fii
fiilor, aceştia ar fi gata de mâncare fiarelor sălbatice, încât
s-ar sătura din trupurile lor în locul nevinovaţilor Iudei, care,
mie şi părinţilor mei, întreagă şi nemutată
credinţă au arătat.
32. Şi de ce nu m-aş gândi la dragostea de a fi
crescut împreună şi la slujba ta, îţi ridicam viaţa
pentru acestea".
33. Atunci Ermon de năpraznă s-a umplut de
covârşitoare frică, şi cu vederea şi cu faţa s-a
speriat.
34. Iar prietenii s-au furişat trist unul câte unul
şi pe cei adunaţi i-a slobozit pe fiecare la lucrul său.
35. Iar Iudeii, auzind de purtarea regelui, au lăudat
pe luminatul Dumnezeu, Domnul şi împăratul împăraţilor,
ca unii care au dobândit de la el acest ajutor.
36. După aceea, iarăşi făcând regele
ospăţ şi îndemnând pe oaspeţi să fie cu voie
bună,
37. A chemat pe Ermon şi cu înfricoşare i-a zis:
"De câte ori trebuie să-ţi poruncesc un lucru,
netrebnicule?
38. Şi acum înarmează elefanţii pe mâine
să piardă pe iudei".
39. Iar rudeniile care şedeau împreună cu el,
mirându-se de acest nestătător gând, au zis acestea:
40. "Doamne! Până când ca pe nişte dobitoace
necuvântătoare ne vei ispiti, acum a treia oară poruncind să-i
piardă şi apoi când va să facă, schimbându-ţi
gândul, iarăşi strici cele ce ai poruncit?
41. De aceea cetatea aceasta se tulbură aşteptând,
că de multe ori s-au adunat şi acum este primejdie să nu se
lase târâtă spre tulburări".
42. Pentru aceea, regele, tocmai ca Falaris, s-a umplut de
nesocotinţă şi de schimbările sufletului, care s-au făcut
în el din pricina Iudeilor, nebăgând nici o seamă, cu jurământ
spurcat s-a jurat cum că el, fără de nici o zăbavă,
îi va trimite la iad pe aceştia, aruncându-i la genunchii şi la
picioarele fiarelor.
43. După aceea porni-va război împotriva Iudeii,
ca să o facă tot una cu pământul, cu foc şi cu sabie
degrab să o bată şi templul lor cel necălcat de el, cu
foc să-l ardă curând, şi pentru cei ce aduc acolo jertfe,
pustietate să devină pentru toată vremea.
44. Atunci, bucuroşi ducându-se prietenii şi
rudeniile, cu credinţă rânduiau oştirile gata de pază în
locurile cele mai potrivite ale cetăţii.
45. Iar cel mai mare peste elefanţi a adus fiarele la
patimă nebună - ca să zicem aşa - cu băuturi foarte mirositoare
şi cu vin netămâiat, groaznic pregătindu-le.
46. Drept aceea, către luminarea de ziuă, când era
cetatea plină de nenumărată mulţime care se îndrepta spre
locul de alergare al cailor, el a intrat în palat ca să poftească
pe rege la priveliştea care fusese pregătită.
47. Şi el umplându-şi mintea sa cea
păgână de mânie grea, cu toată greutatea împreună cu
fiarele s-a pornit, dorind să vadă cu inimă tare şi cu
ochii săi jalnica şi ticăloasa pieire a celor mai înainte
însemnaţi.
48. Iar când au văzut Iudeii pe la poartă praful
elefanţilor care ieşeau şi al oştirii celei înarmate,
care venea pe urmă, şi al picioarelor mulţimii şi au
auzit larma cea cu groaznic sunet,
49. Socotind că aceea este clipa cea mai de pe
urmă a vieţii şi sfârşitul chinuitei aşteptări,
spre jale şi plângere întorcându-se, se sărutau unul pe altul
şi, îmbrăţişându-se, cădeau pe grumajii rudelor,
părinţii peste fii şi maicile peste fiice, şi unele având
la sâni pruncii de curând născuţi, îi aplecau să sugă
laptele cel de pe urmă.
50. Şi aducându-şi aminte şi de
ajutorinţele cele de mai înainte, care li s-au făcut din cer,
toţi odată căzând cu faţa la pământ şi pe
prunci luându-i de la sâni,
51. Au strigat cu glas foarte mare, rugându-se Celui
Atotputernic, ca, cu arătarea să se milostivească spre ei, cei
ce sunt acum la porţile pieirii.
|