CAPITOLUL 14
Care a fost începutul idolilor şi al închinării lor şi ce
răutăţi urmează din închinarea la idoli.
l. Altul voind să meargă pe apă şi să
călătorească prin cumplitele valuri se roagă la un lemn
mai şubred decât luntrea care îl poartă.
2. Această luntre a fost născocită de pofta
de câştig şi a întruchipat-o agerimea lucrătorului.
3. Ci, o, Părinte, pronia Ta o cârmuieşte, Tu,
Care ai deschis cărări în mare şi drum nerătăcitor
în volbura valurilor.
4. Şi cu aceasta arătat-ai că poţi
să izbăveşti din orice primejdie, aşa încât cineva, chiar
fără să aibă ştiinţa corăbierului, să
poată porni pe mare. Tu nu voieşti ca preaînţeleptele Tale
lucrări să rămână deşarte, de aceea oamenii,
încredinţându-şi viaţa unui lemn de tot slab,
5. Trec prin valuri pe o plută şi scapă de
moarte.
6. Iar de demult, când au pierit trufaşii uriaşi,
nădejdea întregii lumi a scăpat într-o barcă şi barca,
îndrumată de mâna Ta, a lăsat omenirii sămânţa
urmaşilor.
7. Şi binecuvântat este lemnul care slujeşte la o
trebuinţă binecuvântată.
8. Dar idolul făcut de mâna omenească este
blestemat, şi el şi acel care l-a făcut; acesta pentru că
l-a făcut, iar idolul pentru că, stricăcios fiind, i s-a zis
dumnezeu.
9. Că Dumnezeu urăşte deopotrivă şi
pe nelegiuiţi şi nelegiuirea lor.
10. Lucrul şi lucrătorul var fi deopotrivă
pedepsiţi.
11. Pentru aceea, idolii neamurilor vor fi cercetaţi
spre pieire, fiindcă, deşi sunt făpturi, au ajuns urâciune,
sminteală pentru sufletele oamenilor şi laţ pentru picioarele
celor fără de minte.
12. Gândul plăsmuirii de idoli a fost începutul
aprinderii spre desfrâu, şi născocirea lor a fost pierderea
vieţii.
13. Fiindcă n-au fost de la început şi nu vor fi
totdeauna.
14. Prin deşarta mărire omenească au intrat
în lume, astfel că apropiatul lor sfârşit este hotărât
înaintea lui Dumnezeu.
15. Un tată, întristându-se cu amară jale pentru
copilul său răpit înainte de vreme, i-a făcut chipul şi
pe cel care ieri încă nu era decât un om mort, îl cinsteşte acum ca
pe un dumnezeu şi a rânduit celor din casa sa taine şi
slujbe.
16. După aceea, cu vremea, întărindu-se acest
păgânesc obicei, s-a păzit ca o lege şi, din poruncile
tiranilor, a ieşit cinstirea chipurilor cioplite.
17. Când popoarele nu puteau să-i cinstească de
faţă, pentru că locuiau departe, făceau o asemuire
după chipul depărtat şi potriveau un chip văzut al
împăratului preacinstit, aşa încât să dea celui ce nu era de
faţă aceleaşi sârguincioase închinări ca şi cum ar
fi de faţă.
18. Şi pentru izbânda acestei închinări, cei care
erau neştiutori au fost şi ei împinşi de pofta de slavă a
meşterului.
19. Pentru că el, voind să placă
stăpânitorului, şi-a pus tot meşteşugul ca să
facă asemănarea cât mai frumoasă.
20. Iar mulţimile, înşelându-se prin
frumuseţea lucrului, l-au socotit acum ca dumnezeu pe cel care mai
înainte îl cinsteau ca pe un om.
21. Şi aceasta a fost o înşelăciune pentru
viaţa oamenilor, că ei, bătuţi de nevoi sau robiţi
de tiranie, au dat pietrelor şi lemnelor numele ce nu se poate da la
nimic de pe pământ.
22. Apoi n-a fost destul că au rătăcit întru
cunoaşterea lui Dumnezeu, ci, vieţuind - din întunericul
minţii lor - în război necurmat, au numit pace atâtea rele.
23. Ei făceau slujbe în care ucideau chiar pe copiii
lor, sau săvârşeau taine ascunse sau beţii nebuneşti
după barbare obiceiuri.
24. Şi nici viaţa, nici căsătoriile nu
le mai păzeau curate, ci unul pe altul ucidea prin viclenie sau îl
batjocorea prin desfrânare.
25. Toate se învălmăşesc în sânge şi
ucidere, în furtişag şi vicleşug, în stricăciune şi
necredinţă, în răzvrătire şi jurământ
strâmb,
26. În prigonirea celor buni şi uitarea binefacerilor
primite, în pângărirea sufletelor şi răsturnarea
trupeştilor nevoi, în tulburarea căsătoriilor şi
desfrânare şi dezmăţ sub ochii tuturor.
27. Căci închinarea la idolii cei deşerţi,
care nici n-ar trebui pomeniţi, este începutul, pricina şi
sfârşitul a tot răul.
28. Desfătările lor sunt nişte bucurii
smintite, proorociile lor sunt mincinoase, ei trăiesc în nedreptate
şi jură strâmb cu uşurinţă.
29. Ca unii care nădăjduiesc în idolii cei
fără de suflet, când jură strâmb, ei nu se tem că li se
va dovedi nedreptatea.
30. Şi din două părţi pedeapsa va da
peste ei, întâi pentru că au cugetat greşit despre Dumnezeu,
închinându-se idolilor, şi al doilea pentru că, vicleni fiind, au
jurat împotriva adevărului, dispreţuind tot ce este sfânt.
31. Căci nu puterea idolilor pe care s-au jurat, ci
pedeapsa cuvenită păcătoşilor, aceea prigoneşte
pururea păcatul celor ce au greşit.
|