|
Ca sã putem întelege
semnificatia unui cuvânt cercetarea unui dictionar reprezintã un gest
elementar, indispensabil. Lucrarea
noastrã va debuta prin cercetarea câtorva din cele mai reprezentative
dictionare ale limbii române, urmãrind si consemnând eventualele modificãri
semantice ale cuvântului simbol în limba noastrã.
Primul dictionar de amploare al limbii române, cel
alcãtuit de A. T. Laurianu si J. C. Massimu publicat la Bucuresti în 1876,
gãsea cã simbolul este în sens general “semn, imagine, figura, conventu, etc.”,
iar în sens special “symbolle alle religionei crestinilor sau sacramentele:
echaristi’a, de essemplu, e data sub symbolulu pânei si vinului; dara symbolulu
symbolelor unui crestin e crediulu in unulu Domnedieu in trei persone“[3][3].
În dictionarele mai noi, gama semanticã întâlnitã
la autorii citati nu se îmbogãteste cu semnificatii esentiale. De exemplu, Ana
Canarache si Vasile Breban mentioneazã încã douã sensuri secundare: “procedeu
expresiv în artã si literaturã, prin care se sugereazã o idee sau stare
sufleteascã” si “semn conventional folosit în diferite discipline, si care
reprezintã notiuni, operatii, cantitãti, sume, etc.”[4][4].
Masivul Dictionar
al limbii române (DLR) editat de Academie, redã în modul cel mai sistematic
si complet continutul cuvântului cercetat de noi:
“1.) (Art.;
mai ales în sintagma simbolul credintei)
Rugãciune care
reprezintã expunerea succintã a dogmelor fundamentale ale religiei crestine;
crezul, (livresc) credo, (învechit) credintã.
2.)
(De
obicei urmat de determinãri în genitiv)
Ceea ce reprezintã
indirect (în mod conventional sau în virtutea unei corespondente analogice) un
obiect, o fiintã, o notiune, o însusire, un sentiment, etc…; însemn, semn.
3.)
(v…)
4.)
(În
literaturã si artã) element sau enunt descriptiv, sugestiv, care este
susceptibil de o serie de interpretãri.
¨ Spec. – Semn
conventional sau grup de semne conventionale, folosit în stiintã si tehnicãcare reprezintã sume, cantitãti,
operatii, fenomene, formule, etc.”[5][5].
Din cele arãtate pânã aici
rezultã, asa cum scria prof. Anton Dumitriu într-unul din remarcabilele sale
eseuri, “cã «simbol» înseamnã un semn, obiect, imagine etc. care reprezintã sau
evocã altceva decât ceea ce este în realitate”. Altfel spus “este vorba de doi
termeni care, printr-o conventie, pot fi înlocuiti
unul prin altul”.
Dacã acesta este modul propriu de a întelege
simbolul al tuturor culturilor occidentale moderne “nu acesta era însã sensul
simbolului la greci”[6][6]. Afirmatie scurtã dar categoricã, prin care
savantul român reclamã necesitatea unei incursiuni în istoria cuvântului,
cãutându-i originile si întelesurile primare.
Dictionarele limbii grecesti vechi, cum ar fi cel
alcãtuit de prof. Bailly, sau cel al prof. Liddell si Scott, indicã pentru
substantivul neutru σύμβολον (lat.
symbolum) patru nuclee semantice. Primul dintre acestea, care dã cuvântului
semnificatia de “semn de recunoastere” indicã zece sensuri. Întâiul este cel
mai important întrucât conservã întelesul primitiv al termenului. Dar sã dãm
cuvântul dictionarului francez: “un obiect tãiat în douã, ale cãrui douã gazde
conservã fiecare o jumãtate pe care o transmit urmasilor lor; aceste douã pãrti
apropriate servesc pentru recunoasterea detinãtorilor si pentru a dovedi
relatiile de ospitalitate încheiate anterior”[7][7].
Pentru a întelege si mai bine sensul originar al
termenului, vom arunca o privire înspre institutia anticã unde îsi are
rãdãcinile, anume cea a ospitalitãtii. Ne va cãlãuzi o lucrare substantialã a
marelui savant Émile Benveniste, dedicatã vocabularului institutiilor
indo-europene[8][8].
La romani oaspetii se numeau hostis, cuvânt tradus prin “strãin”[9][9]. Benveniste atrage atentia cã hostis nu trebuie confundat cu peregrinus,
care si el este “strãin”, dar în alt sens: “un hostis nu este un strãin în general. Spre deosebire de peregrinus care locuieste în afara
limitelor teritoriului, hostis este
“strãinul cãruia i se recunosteau drepturi egale ca ale cetãtenilor romani” “[10][10].
Dupã aceste precizãri importante, savantul italian
noteazã o idee esentialã pentru întelegerea institutiei ospitalitãtii: “ea este
fondatã pe ideea cã un om este legat de un altul (hostis are mereu o valoare reciprocã) prin obligatia de a compensa
o anume prestatie de care el a fost beneficiar”[11][11].
Trecând din lumea romanã în cea greacã, întâlnim o
instiuttie asemãnãtoare, dar sub un alt nume: “xénos indicã relatii de acelasi tip dintre oameni legati printr-un
pact care implicã obligatii precise, întelegându-se de asemenea si
descendentii”[12][12]. Iar Robert Flaceliére subliniazã cã “strãinul
care vine cerând adãpost se aflã sub protectia zeilor, mai ales a lui Zeus
Xenios si a Atenei Xenia”, iar “alungarea lui ar fi o gravã jignire adusã
acestor divinitãti puternice si ar atrage dupã sine rãzbunarea lor”[13][13].
Initiativa apartinea strãinului (xénos), care venea cerând prietenia (philia)
potentialului prieten (philos)[14][14]. Din momentul în care stãpânul casei îi oferea
prietenia (philia)[15][15] sa, strãinul era oaspete si philos “prieten”, cãpãtând drepturi egale cu cetãtenii cetãtii.
Aceastã relatie era vitalã pentru “musafirul în vizitã într-o tarã unde, ca si
strãin, el este privat de orice drepturi, de orice protectie, de orice mijloc
de existentã”[16][16]. Se poate chiar afirma cã strãinul care se afla
într-o cetate greacã exista numai datoritã celui cu care se afla în raporturi
de prietenie (philótēs).
Numit în latinã tessera hospitalis, σύμβολον-ul
era un obiect asemãnãtor fie cu un baston, fie cu un disc. Pe o parte si pe
alta discului sau pe muchiile bastonului era inscriptionate numele celor între
care se stabilea alianta. Simbolul era rupt în douã si împãrtit între stãpânul
casei si oaspete. Fragmentele astfel obtinute erau pãstrate de cei doi prieteni
si transmise mai departe fiilor lor, spre amintirea prieteniei ce leagã cele
douã familii. Dacã urmasii se întâlneau cele douã jumãtãti erau alãturate, iar
potrivirea lor atrãgea recunoasterea mostenitorilor.
Regãsim asadar trei
niveluri de prezentã ale unei singure realitãti: philia “prietenia”. Mai întâi ea este o virtute a Zeilor cu care ei
îi înconjoarã pe strãini. Al doilea este nivelul uman: pentru a dobândi
virtutile divine, omul trebuia sã facã fapte asemãnãtoare Zeilor. Primirea de
strãini era una dintre ele si aceasta atrãgea asupra lui virtutea prieteniei.
La al treilea nivel gãsim simbolul propriu-zis: prietenia se materializa “în
σύμβολον, semnul recunoasterii, un disc
rupt ai cãrui parteneri pãstrau jumãtãtile concordante”[17][17].
Exemplul oferit de cultura greacã creioneazã într-un cu totul alt mod întelegerea
simbolului decât ne este accesibilã în zilele noastre. Ceea ce am dorit sã
subliniem este faptul cã termenul simbol îl gãsim în legãturã cu cel de
prietenie si de ospitalitate, atât divinã cât si umanã. Din acest punct de
vedere continutul semantic al termenului devine mai bogat fatã de ce ne oferã
dictionarele limbilor moderne.
|