|
În acest capitol vom
arãta cã acest mod de a gândi realitatea nu a fost unul accidental, raportat la
un singur obiect (simbolul) si o singurã institutie (ospitalitatea) a unei
culturi religioase, ci era o caracteristicã generalã a lumii antice. Demersul
ni se pare obligatoriu pentru a constientiza mai întâi cã, în ansamblu, între
mentalitatea arhaicã si cea modernã existã o deosebire esentialã iar nu numai una de dictionar.
În zilele noastre atunci
când ne referim la simboluri sau la Imagini simbolice, mintea noastrã nu are în
vedere aceleasi realitãti ca autorii Sfintei Scripturi, de exemplu,
contemporani acelei lumi si acelui tip de gândire. De aceea, în al doilea rând,
prin exemplele oferite de istoria religiilor vom încerca sã ne apropiem cu pasi
mai siguri de întelegerea bogatului univers al religiei crestine.
În prima parte a
lucrãrii am cãutat provenienta termenului simbol din limba românã si am
constatat cã originea lui se aflã în termenul grecesc
σύμβολον, cuvânt al cãrui înteles este
sustinut de un întreg univers spiritual si materializat într-un semnificant
numit simbol.
Faptul cã simbolul “reprezintã
indirect (în mod conventional sau în virtutea unei corespondente analogice) un
obiect, o fiintã, o notiune, o însusire, un sentiment, etc.”[18][18] nu este strãin dictionarelor moderne, dar cã el
poate fi chiar garantul unei legãturi
spirituale scapã de obicei întelegerii noastre. Realitãtile divine pot fi
semnificate prin intermediul celor terestre. Bineînteles semnificantul
respectiv primeste o valorizare nouã, superioarã, prin participarea lui la o
realitate divinã. Semnificantul
primeste valoare de simbol, pentru cã
este semn al unei prezente divine. Ne
aflãm asadar în fata unui sistem de gândire, numit în termeni de specialitate simbolism.
Traditia religioasã si
gândirea anticilor greci nu este singura în mãsurã sã ne reveleze o atare
functiune a simbolului. Acest mod de a gândi realitatea caracteriza în ansamblu
lumea anticã. Vom preciza totusi, cã un simbolism atât de coerent si de bine precizat
precum este cel grecesc poate fi regãsit doar în marile culturi si traditii
religioase. Si în acest sens, istoria religiilor ne va ajuta sã ne sustinem
afirmatiile prin exemplele pe care le pune la dispozitie.
“Fãrã îndoialã, orice fapt
magico-religios este o kratofanie, o hierofanie ori o teofanie, si asupra
acestui lucru nu mai e de insistat. Dar ne aflãm adesea în fata unor
kratofanii,hierofanii sau teofanii mediate,
obtinute printr-o participare sau integrare într-un sistem magico-religios care
e întotdeauna un sistem simbolic, adicã un simbolism”[19][19]. Asadar ne putem afla
în fata unor astfel de fenomene direct
dar si mediat. Fundamentul unui
sistem simbolic (sau simbolism), deci a unui fenomen mediat, este obiectul sau
actul simbolic. Pentru a arãta cum era prezent simbolismul si în alte culturi decât în cea
greacã vom lua ca exemplu pietrele simbolice.
Unele pietre devin sfinte pentru cã ele prezentificã sufletele strãmosilor,
o fortã divinã sau chiar o divinitate. De exemplu, în Vechiul Testament, Iacob
a vãzut în vis o scarã care se sprijinea pe piatra lui de cãpãtâi si ducea pânã
la cer. Pe scarã se urcau si se coborau multime de îngeri[20][20]. Apoi aceastã piatrã a
devenit sfântã pentru cã ea a fost “obiectul” unei revelatii. Pentru gândirea
arhaicã “cele trei niveluri cosmice – Pãmântul, Cerul, regiunile inferioare –
pot comunica. Aceastã comunicare este uneori exprimatã cu ajutorul imaginii
unei coloane universale (scara –n.n.), Axis
mundi, care leagã si sustine în acelasi timp Cerul si Pãmântul si care este
înfiptã în lumea de jos (ceea ce este numit îndeobste “infern”). O asemenea
coloanã cosmicã nu se poate afla decât în centrul Universului, pentru cã
întreaga lume locuibilã se întinde de jur împrejur”[21][21]. Locul de întâlnire al
celor trei regiuni cosmice se numeste “Centrul lumii” si este simbolizat de
piatra de pe care a avut loc viziunea. În limba ebraicã ea a primit si un nume
care sã exprime sensul hierofaniei: bethel
sau “Casa Domnului”.
Dar istoria religiilor este plinã de betheli care poartã în ele încãrcãtura unei hierofanii. Orice
astfel de bethel este un simbol al
“Centrului lumii” ca loc unde “nu se produce doar o rupturã în spatiul omogen,
ci si revelatia unei realitãti absolute, care se opune non-realitãtii imensei
întinderi înconjurãtoare”[22][22].
Dar unele pietre pot deveni “pretioase” si altfel, anume
prin integrarea lor într-un simbolism grandios.
Jadul este o “piatrã pretioasã” si a jucat un rol
esential in simbolistica Chinei antice. În ordinea socialã el semnifica puterea
si suprematia; în medicinã era un leac universal; se credea cã este hranã a
duhurilor; iar daoistii credeau cã acordã nemurirea. De asemenea era cunoscut
în alchimie si în practicile funerare. Dar toate acestea erau posibile pentru
cã se stia cã jadul încarneazã principiul cosmologic yang si de aceea era investit cu o seamã de calitãti solare,
imperiale, indestructibile.
Perla era cunoscutã chiar din preistorie pentru
multiplele ei valente religioase. Cu timpul rolul ei s-a restrâns fiind
utilizatã mai ales în magie, medicinã si, în epoca modernã, doar pentru
calitãtile sale estetice. Pentru cã era “nãscutã din Ape”, pentru cã era
“nãscutã din Lunã”, pentru cã a fost descoperitã în scoicã - simbol al feminitãtii
creatoare, perla a reprezentat principiul cosmologic yin. Era folositã în magie pentru cã îngloba forta germinativã a
apei din care ea provine; de asemenea legãtura sa cu Luna o recomanda sã fie
folositã în podoabele femeilor, iar provenienta din scoicã si legãtura acesteia
cu sexualitatea femininã a fãcut sã fie folositã ca piatrã ginecologicã.
Medicina a folosit-o pânã târziu pentru vindecarea bolilor “lunare”:
melancolie, epilepsie, hemoragie. Ca piatrã funerarã avea rolul de a regenera
pe cel mort inserându-l în ritmul cosmic. Mortul acoperit cu perlã dobândeste
un destin lunar, poate spera sã reintre in circuitul cosmic, deoarece e pãtruns
de toate virtutile creatoare de forme vii ale Lunii[23][23].
Ca sã luãm în discutie numai ultimele douã cazuri, calitatea jadului si a perlei (faptul de
a fi socotite pietre “pretioase”) este determinatã în primul rând de
simbolismul în care se încadreazã. Ele
au devenit pietre magice numai atunci când omul a ajuns constient de ansamblul
cosmologic Soare - suveranitate(putere) - nemurire în cazul jadului, si Lunã –
apã(maleabilitate) - devenire în cazul perlei.
Din exemplele anterioare întelegem cã pietrele devin simboluri sacre prin participarea lor la
o revelatie divinã. Unele dintre ele îsi datoreazã aceastã calitate pentru cã
se aflã pe locul revelatiei, altele
însã pentru forma si utilitatea lor.[24][24] De asemenea unele
pietre sunt consacrate direct (piatra
lui Iacob), în urma unei hierofanii, iar altele indirect (jadul si perla), prin participarea la un simbol deja
consacrat. Însã în ambele cazuri originile simbolismului nu sunt empirice ci
teoretice si sunt legate de gãsirea unei explicatii, a unui sens al obiectului simbolizant.
Pierderea în timp a sensului autentic a condus la degradarea simbolului pînã la
superstitie si la valoarea economico-practicã ca în cazul celor douã pietre
pretioase exemplificate.
Asa stãteau lucrurile pentru cei din antichitate. Odatã
cu trecerea timpului se produc mutatii dintre cele mai importante la nivelul
întelegerii simbolurilor.
Un foarte bun exemplu de deplasare a sensului unui simbol este oferit de “piatra de
sarpe”. Pe o arie foarte vastã, din
China pânã în Anglia, se credea cã pietrele pretioase fie sunt cãzute din capul
serpilor sau al dragonilor, fie provin din bale de sarpe. Aceste credinte
arhaice au suferit în timp un proces de rationalizare. Astfel, Pliniu va spune
cã dracontia sau dracontites se formeazã în creierul dragonilor. Filostrat merge
încã mai departe sustinând cã “ochiul unor anumiti dragoni este o piatrã cu o
“strãlucitoare orbitoare” înzestratã cu virtuti magice”[25][25].
Originea teoreticã a acestor legende este mitul arhaic al
monstrilor pãzitori ai Pomului Vietii, ai unei zone sfinte prin excelentã, ai
unei substante sacre sau ai valorilor absolute. Din aceastã temã miticã, prin
rationalizare si degradare s-a ajuns la toate credintele în comori, pietre
magice si nestemate. Pomul Vietii care simboliza o stare absolutã a devenit o
comoarã de aur ascunsã în pãmânt si pãzitã de dragoni sau de serpi. Valorile spirituale în calea cãrora se
aflau balauri si serpi se transformã în obiecte
concrete care se gãsesc în capul, ochiul sau gâtul serpilor. Iar pietrele
care erau socotite semn al
absolutului, prin degradare a sensului, devin pietre magice, medicinale sau estetice.
În mare mãsurã s-a pierdut directia verticalã de semnificare pe care o are
simbolul. Nu mai existã referentul metafizic, ci doar cel terestru – utilitatea
imediatã (sãnãtate, esteticã). Pierderea din vedere a valorilor spirituale a
simbolului a condus la desacralizare sau la secularizare. Tinem sã precizãm cã
acesta este un fenomen care nu e caracterizat de lipsa simbolurilor, ci de
neputinta omului din urmã de a întelege legãtura pe care acestea o au cu
realitatea divinã.
Mai existã însã un fenomen decadent în legãturã cu
simbolul: infantilismul. Nu se pierde
din vedere valoarea spirirualã a simbolului însã în acest caz, formularea
savantã a simbolului este înlocuitã cu diverse variante populare. Astfel
simbolismul corect sfârseste într-o superstitie (act magic). De exemplu o veche
retetã popularã româneascã spune cã dacã un om este constipat sã se scrie pe o
farfurie nouã numele celor patru râuri pomenite în Genezã cã ar fi strãbãtut
Raiul si apoi sã se toarne apã în ea. Prin simplul contact al numelor sfinte
scrise pe farfurie cu apa, aceasta din urmã se sfinteste si bolnavul se va
vindeca bând apa[26][26].
Coerent si corect sau degradat si infantil, functia
simbolului rãmâne aceeasi si anume de a valoriza un obiect sau un act, de a-l
transforma în altceva decât reprezintã el în experienta obisnuitã.
În mod esential hierofania este ceea ce consacreazã un
obiect sau un act. Prin consacrare, adicã prin participare la realitatea
transcendentã, obiectul sau actul, din profan se transformã în simbol.
Simbolul este astfel mãrturia vizibilã a unei realitãti spirituale superioare invizibile. Simbolul prelungeste în timp hierofania initialã
(care are caracter accidental) si continuã procesul de hierofanizare, adicã
reveleazã - prin locul, forma sau utilitatea sa - o realitate sacrã pe care
nici o altã manifestare nu ar fi în mãsurã sã o arate. Simbolul este însotit
întotdeauna de un sens, chiar dacã nu
este înteles corect de la început.
Functia esentialã a simbolului este unificarea. “Un simbol reveleazã întotdeauna unitatea fundamentalã
a mai multor zone ale realului.”[27][27] Fiind punte de legãturã între zone calitativ
diferite, simbolul face ca ceea ce este superior sã fie accesibil în zonele
inferioare si ceea ce este inferior sã poatã accede la întelesurile sale
superioare. Unificarea diverselor zone ale realului se face în sensul cã
obiectul simbolizant întrupeazã realitatea transcendentã tinzând spre anularea limitelor sale concrete. “La limitã, un
obiect care devine simbol tinde sã coincidã cu Totul”[28][28].
|