|
Neîndoienic, într-un
anumit sens icoana reprezintã cel mai semnificativ obiect simbolic din
contextul universului liturgic crestin. Tinând cont de întreaga istorie a
elaborãrii teologiei icoanei se justificã valoarea deosebitã a obiectului sacru
în discutie. În introducerea acestei pãrti a lucrãrii noastre avem însã de
precizat sensul celor douã sintagme utilizate: obiect simbolic si univers
liturgic.
Am vãzut în cadrul primei
pãrti a tezei de fatã cum poate fi definit si înteles simbolul. Dacã ar fi sã
rezumãm aceastã definitie a simbolului, ni se pare cel mai potrivit sã retinem
ca si caracteristicã esentialã a symbolon-ului functia sa mediatoare. Cu alte cuvinte, prin cei doi poli ai sãi, simbolizantul respectiv simbolizatul, simbolul asigurã relatia
simfonicã între lumea sensibilã (“cele vãzute”) si lumea inteligibilã (“cele
nevãzute”). Întelegem deci cã simbolul este o punte, având - cum afirmã în
repetate rânduri Mircea Eliade - o functie unificatoare, sinteticã: “Vom avea
necontenit prilejul sã verificãm polivalenta simbolurilorcare stau la baza
culturilor arhaice. De altfel, ceea ce caracterizeazã simbolul si-l deosebeste
de celelalte forme de cunoastere, este tocmai aceastã coexistentã a sensurilor.
Structura sinteticã a gândirii “primitive” îsi gãseste un excelent instrument
de exprimare în simbol, care unificã niveluri felurite de realitate cosmicã,
fãrã ca prin aceasta sã le “neutralizeze”. Polivalenta simbolului face posibilã
coexistenta sensurilor si, în acelasi timp, pãstreazã “diversul”, “eterogenul””[42][42]. În acest sens întelegem sã ne referim la functia
de intermediar a simbolului. În fond, simbolul reprezintã prin natura lui
intimã o modalitate concretã de respingere a gnosticismului antisomatic si
acosmic, care nu poate concepe în nici un fel lumea sensibilã în deplina ei
valoare. Vom avea ocazia sã revenim asupra acestui aspect.
În
aceastã ordine de idei, este evident motivul pentru care putem considera icoana
crestinã ca fiind un obiect simbolic: ea este puntea care asigurã legãtura
între închinãtor si obiectul venerat. Dacã aceastã functie mediatoare,
unificatoare ar lipsi sau ar fi alteratã, nu am mai avea de a face cu eikon ci cu eidolon. Iatã unul din punctele “fierbinti” ale dezbaterii dintre
iconoduli si iconoclasti.
Poate cã
a fost mai usor sã clarificãm într-o mãsurã acceptabilã caracterul de obiect
simbolic al icoanei. Ni se pare ceva mai dificilã lãmurirea semnificatiilor de
univers liturgic. De ce? Conform Sfântului Maxim Mãrturisitorul, care
reprezintã cum aratã Cardinalul Hans Urs von Balthasar acea minte deopotrivã
genialã si inspiratã care a stiut sã sintetizeze traditia iudaicã cu cea
greco-latinã interpretate printr-o perspectivã telogicã crestinã holisticã,
cosmosul întreg a fost sanctificat - ca si omul si textul sacru - prin
întruparea Logosului Hristos. Din acest punct de vedere întreg universul este
liturgic, adicã lumea în integralitatea ei poate simboliza, pentru ochiul
spiritualizat al contemplativului, slava lui Dumnezeu. Biserica nu este altceva
decât o imagine la o scarã mai micã a acestei realitãti de dimensiuni cosmice.
Si totusi cum putem distinge între ceea ce apartine sacrului si ceea ce
apartine profanului? Chiar dacã ceea ce se aflã în afara templului nu este profan
în deplinul sens al cuvântului, existã un spatiu pentru care credinciosul
crestin are o garantie - prin Traditie - a sacralitãtii sale: Biserica. Ori
Biserica nu reprezintã altceva decât ceea ce am numit mai sus univers liturgic,
respectiv totalitatea obiectelor sacre conditionate si implicate în actul
închinãrii, desfãsurat prin excelentã cu referire la sfintirea darurilor în
Trupul si Sângele Mântuitorului Hristos.
Pãrintii Bisericii au
înteles de la început cã nimic nu este pierdut. Totul trebuie salvat si adus ca
jertfã Celui înviat. Filosofia, cultura în sens larg, arta cu diferitele ei
ramuri între care inclusiv pictura, au fost regândite pe bazele teologiei “noii
revelatii”. Contributia majorã a gândirii patristice la edificarea artei sacre
o reprezintã evidentierea posibilitãtilor de a face accesibilã prezenta divinã
prin intermediul imaginilor (ca si a sunetului, în muzica liturgucã). Desigur
bazele artei sacre sunt eminamente teologice. Din acest motiv este absolut
necesarã o prezentare a icoanei asociatã strâns cu dezvoltarea si
cristalizarea teologiei patristice.
|