Introducere

            Neîndoienic, într-un anumit sens icoana reprezintã cel mai semnificativ obiect simbolic din contextul universului liturgic crestin. Tinând cont de întreaga istorie a elaborãrii teologiei icoanei se justificã valoarea deosebitã a obiectului sacru în discutie. În introducerea acestei pãrti a lucrãrii noastre avem însã de precizat sensul celor douã sintagme utilizate: obiect simbolic si univers liturgic.

            Am vãzut în cadrul primei pãrti a tezei de fatã cum poate fi definit si înteles simbolul. Dacã ar fi sã rezumãm aceastã definitie a simbolului, ni se pare cel mai potrivit sã retinem ca si caracteristicã esentialã a symbolon-ului functia sa mediatoare. Cu alte cuvinte, prin cei doi poli ai sãi, simbolizantul respectiv simbolizatul, simbolul asigurã relatia simfonicã între lumea sensibilã (“cele vãzute”) si lumea inteligibilã (“cele nevãzute”). Întelegem deci cã simbolul este o punte, având - cum afirmã în repetate rânduri Mircea Eliade - o functie unificatoare, sinteticã: “Vom avea necontenit prilejul sã verificãm polivalenta simbolurilorcare stau la baza culturilor arhaice. De altfel, ceea ce caracterizeazã simbolul si-l deosebeste de celelalte forme de cunoastere, este tocmai aceastã coexistentã a sensurilor. Structura sinteticã a gândirii “primitive” îsi gãseste un excelent instrument de exprimare în simbol, care unificã niveluri felurite de realitate cosmicã, fãrã ca prin aceasta sã le “neutralizeze”. Polivalenta simbolului face posibilã coexistenta sensurilor si, în acelasi timp, pãstreazã “diversul”, “eterogenul””[42][42]. În acest sens întelegem sã ne referim la functia de intermediar a simbolului. În fond, simbolul reprezintã prin natura lui intimã o modalitate concretã de respingere a gnosticismului antisomatic si acosmic, care nu poate concepe în nici un fel lumea sensibilã în deplina ei valoare. Vom avea ocazia sã revenim asupra acestui aspect.

            În aceastã ordine de idei, este evident motivul pentru care putem considera icoana crestinã ca fiind un obiect simbolic: ea este puntea care asigurã legãtura între închinãtor si obiectul venerat. Dacã aceastã functie mediatoare, unificatoare ar lipsi sau ar fi alteratã, nu am mai avea de a face cu eikon ci cu eidolon. Iatã unul din punctele “fierbinti” ale dezbaterii dintre iconoduli si iconoclasti.

            Poate cã a fost mai usor sã clarificãm într-o mãsurã acceptabilã caracterul de obiect simbolic al icoanei. Ni se pare ceva mai dificilã lãmurirea semnificatiilor de univers liturgic. De ce? Conform Sfântului Maxim Mãrturisitorul, care reprezintã cum aratã Cardinalul Hans Urs von Balthasar acea minte deopotrivã genialã si inspiratã care a stiut sã sintetizeze traditia iudaicã cu cea greco-latinã interpretate printr-o perspectivã telogicã crestinã holisticã, cosmosul întreg a fost sanctificat - ca si omul si textul sacru - prin întruparea Logosului Hristos. Din acest punct de vedere întreg universul este liturgic, adicã lumea în integralitatea ei poate simboliza, pentru ochiul spiritualizat al contemplativului, slava lui Dumnezeu. Biserica nu este altceva decât o imagine la o scarã mai micã a acestei realitãti de dimensiuni cosmice. Si totusi cum putem distinge între ceea ce apartine sacrului si ceea ce apartine profanului? Chiar dacã ceea ce se aflã în afara templului nu este profan în deplinul sens al cuvântului, existã un spatiu pentru care credinciosul crestin are o garantie - prin Traditie - a sacralitãtii sale: Biserica. Ori Biserica nu reprezintã altceva decât ceea ce am numit mai sus univers liturgic, respectiv totalitatea obiectelor sacre conditionate si implicate în actul închinãrii, desfãsurat prin excelentã cu referire la sfintirea darurilor în Trupul si Sângele Mântuitorului Hristos.

            Pãrintii Bisericii au înteles de la început cã nimic nu este pierdut. Totul trebuie salvat si adus ca jertfã Celui înviat. Filosofia, cultura în sens larg, arta cu diferitele ei ramuri între care inclusiv pictura, au fost regândite pe bazele teologiei “noii revelatii”. Contributia majorã a gândirii patristice la edificarea artei sacre o reprezintã evidentierea posibilitãtilor de a face accesibilã prezenta divinã prin intermediul imaginilor (ca si a sunetului, în muzica liturgucã). Desigur bazele artei sacre sunt eminamente teologice. Din acest motiv este absolut necesarã o prezentare a icoanei asociatã strâns cu dezvoltarea si cristalizarea  teologiei patristice.