CONCLUZIE

            Iatã-ne ajunsi la capãtul incursiunii noastre prin realitatea simbolului si a icoanei. Dacã în prima parte am analizat în detaliu pãrtile constitutive ale unui simbol, în partea a doua am încercat sã revalorizãm cel mai important simbol crestin (alãturi de cruce), icoana. De ce acest demers? Pentru cã vrând-nevrând suntem contemporanii secularizãrii, care poartã diferite haine, în functie de locul geografic, statutul social sau zona spiritualã cãreia îi apartinem. Cu greu putem crede cã “ochiul” nostru nu a fost întunecat într-un fel sau altul de explozia imagisticã si imaginarã a secolului pe care îl trãim. De aceea, pentru al vedea  pe Dumnezeu putem învãta din asceza icoanei. Mai întâi trebuie sã ne golim mintea de continuturile idolatre. Dar se pune întrebarea cum vom cunoaste cui ne închinãm si dacã suntem idolatrii sau nu? Prin deasa revenire la imaginile iconice, dublatã de renuntarea voitã la alte imagini, ele se vor întipãri mai întâi în imaginatie si mai apoi în cele mai “ascunse” unghere ale sufletului nostru. Nu vom mai putea suprapune – si acesta este testul - atunci cu usurintã peste imaginea caldã a “Celui ce este”, imaginile “celor ce nu sunt” decât abur si “vânare de vânt”.

            Concluzia ce se impune mai cu seamã din prima parte a lucrãrii este cã, “întrucât nu putem refuza simbolismului sacru referentul supranatural ce se prezentificã în el fãrã a fi constrâns sã afirme (în mod contradictoriu) non-autenticitatea fundamentalã a oricãrui discurs, ne gãsim în fata necesitãtii de a admite adevãrul pozitiv al acestui discurs”[78][78]. Pentru crestinul ortodox, obisnuit prin natura cultului cu imaginile sacre, poate cã demersul asupra structurii simbolului ar pãrea lipsit de vreo necesitate. Totusi “crestinãtatea modernã este si ea invitatã la conversuinea intelectului la simbol, conversiune ce constã în principal într-o schimbare a sensului privirii noastre asupra realului. Atât timp cât hermeneutul ne va pune sub semnul întrebãrii propria-i conceptie asupra realitãtii lucrurilor, atâta timp cât nu va întelege cã simbolul, prin însisi faptul existentei sale, rãstoarnã lumea experientei comune, o zguduie pânã în adâncurile pretinselor ei fundamente, o întoarce pe dos si o deschide spre invizibil, transpatial si semantic, alternativa “apostaziei sau a nevrozei culturale” nu va putea fi înlãturatã.

Acesta este cel mai radical dintre mesajele simbolului. Si nu.l vom întelege în întregul sãu adevãr decât dacã vom sti sã-l ascultãm asa cum se profileazã el în glorioasa imanentã a creatiei divine”[79][79].

Întruchiparea idealã a simbolului este icoana, acest obiect sacru care permite cerului sã se manifeste în lumea vizibilã. Credinta crestinã exclude caracterul muzeal, amorf, al unei religiozitãti aniconice. Singura noastrã problemã rãmâne deprinderea unei raportãri adecvate atât la icoanã, în special, cât si la întreg universul liturgic în general. De aceea în partea a doua am reluat principalele argumente ale Sfintilor Pãrinti în materie de icoanã si am constientizat rând pe rând pãrtile esentiale ale locasului de cult si iconografia aferentã, tocmai pentru ca înãltarea noastrã spre cunoasterea lui Dumnezeu sã ne fie mai usoarã. Sã nu uitãm de asemenea, cã în plinã epocã crestinã iconoclasmul a fost posibil. Situatia actualã este inversã: epoca imperiului crestin s-a dus iar vremurile noastre nu întrezãresc iminenta unui nou iconoclasm (decât poate cel conservat în bisericile neoprotestante), din contrã, invazia nestãvilitã a imaginilor si a imaginarului. Atunci demersul nostru ni se pare necesar pentru a reînvãta noi însine iar mai apoi si pe altii, valoarea imaginii în general (cãci într-acolo bate valorizarea imaginii sacre) ca purtatoare de realitate spiritualã, si printr-o educatie adecvatã sã putem discerne între ce este închinare la idoli si ceea ce este bineplãcut lui Dumnezeu.