I.a.2. Estetica textului sacru

Pentru a rãspunde la a doua întrebare, suntem constrânsi sã vorbim despre valoarea esteticã a textului scripturistic. Atunci când literatura este definitã pe criterii preponderent, dacã nu chiar exclusiv estetice, este de la sine înteles cã nici un text, fie el si sacru, nu este admis în domeniul ei decât în mãsura în care satisface anumite criterii tinând, evident, de frumosul artistic. Însã cum am putea evalua, tehnic vorbind, o piesã asemenea Bibliei?

Într-un eseu de pionierat, The Art of Biblical Narrative, Robert Alter sustinea cã, pentru a întelege arta narativã a unui text atât de vechi precum Biblia, ar trebui sã ne concentrãm în primul rând asupra procedeelor stilistice prezente aici. În cazul de fatã, ar fi vorba despre utilizarea frecventã a analogiei, iar în al doilea rând de functia bogat expresivã a sintaxei (¹⁴). Solutia propusã de Alter, s-a vãzut ceva mai târziu, este viabilã dacã si numai dacã presupunem valoarea esteticã de la sine înteleasã. Fapt aproape imposibil de realizat, în cazul Bibliei, cel putin câtã vreme rãmânem cantonati în ceea ce Tzvetan Todorov numea "parohialismul nostru modern". Valoarea esteticã în sine a Bibliei nu este un lucru evident pentru toatã lumea. Pentru unii, bunãoarã, Biblia este o carte sacrã si prin urmare nu se cuvine ca textul ei sã fie analizat din punct de vedere stilistic, iar o abordare literarã a acestuia nu face decât sã-i trãdeze sensul. Oricât ar suna de radical, o astfel de pozitie nu poate fi trecutã cu vederea. Altii considerã, si poate nu sunt departe de adevãr, cã nu ar fi exclus nici ca formulãri care nouã, astãzi, ne apar frumoase, sã nu fi avut vreo greutate anume în epocã, sau sã fie, pur si simplu, vicii de traducere. Într-un studiu relativ recent, Louis Panier sustine cã autorii biblici nu creazã deliberat figuri de stil, ci preiau formule din limbajul cotidian. Textele biblice sunt scrise, totusi, într-un limbaj destul de accesibil. Mãiestria acestor autori constã, în optica lui Panier, tocmai în priceperea lor de a valorifica limbajul cotidian, de a-i conferi sens teologic (¹⁵). Remarca este adevãratã pentru o parte dintre cãrtile Vechiului si ale Noului Testament. Însã majoritatea scrierilor biblice ar contrazice ideile savantului francez referitoare la simplitatea limbajului ori, ca sã-i facem dreptate lui Auerbach, la faptul cã Louis Panier lasã sã se înteleagã cã un limbaj simplu nu are prea multe în comun cu esteticul. Însã dincolo de aceasta, autori cultivati precum Isaia sau Daniel, de pildã, ca sã nu-i mai mentionãm si pe cei ai cãrtilor sapientiale, se exprimã într-un stil deosebit de elegant. Pe de altã parte, textele poetice din Scripturi nu sunt de trecut chiat atât de usor cu vederea, într-o asemenea discutie. Aparitia în secolul al XVIII-lea a lucrãrii lui Robert Lowth, De Sacra poesis Hebraeorum (1753), a însemnat nu doar redescoperirea paralelismului, ca principiu de bazã al prozodiei ebraice, ci si constientizarea faptului cã poetica biblicã functioneazã dupã criterii foarte diferite de cele specifice poeticii europene (¹⁶).

O solutie interesantã, la antipodul celei propuse de Louis Panier, este cea a profesorului oxonian G.B. Caird. Chiar de la aparitia primelor studii pe aceastã temã, Caird a observat cã nu putem vorbi despre valoare artisticã în cazul Scripturilor, decât în mãsura în care depistãm, în textul biblic, indicii suficiente pentru a sustine ipoteza cã autorii utilizeazã anumite expresii si nu altele, cu o deplinã intentionalitate stilisticã. El oferã si câteva sugestii pentru depistarea constiintei lor stilistice. Iatã câteva dintre acestea: autorul indicã explicit faptul cã utilizeazã o figurã de stil (asa ca în Galateni 4:24, de exemplu); existã pasaje în privinta cãrora putem fi siguri cã nu sunt de luat ad litteram (cum ar fi Amos 9:2-3); tot asa, juxtapunerile de imagini (vezi Isaia 33:11), etc (¹⁷). Dar si pozitia lui Caird s-a vãdit a fi criticabilã. El îsi alege oarecum neinspirat citatul prin care exemplificã primul indiciu de intentionalitate stilisticã. În Galateni 4:24 se face referire la douã personaje veterotestamentare, Sara si Agar. Sf. Pavel valorificã locul într-un sens teologic: ilustreazã, fãcând aluzie la istoria celor douã femei, specificul celor douã Legãminte încheiate de cãtre Dumnezeu cu poporul Sãu (pe Sinai si în Ierusalim). Într-o notã similarã am putea cita si versetul de la I Corinteni 10:11, unde acelasi Pavel aplicã o tehnicã interpretativã similarã, de aceastã datã cu privire la istoria post-egipteanã a evreilor: "si toate acestea li s-au întâmplat acelora ca pilde si au fost scrise spre povãtuirea noastrã". Pe baza unor astfel de exemple nu am putea spune decât cã Pavel este capabil sã recunoascã figurile de stil dintr-un text si sã facã uz de ele. Dar aceasta ar fi mult prea putin: în realitate, Pavel nu se raporteazã atât la text, cât la evenimentul istoric relatat acolo. Mãiestria lui Pavel tine în mare mãsurã de putinta lui de a privi istoria ca pe un discurs al divinitãtii si de a traduce acest discurs într-un limbaj comun. Lucrurile ar fi probabil mai simple, dacã am putea aproxima cât mai corect functia acestor procedee în cultura si civilizatia vremii. Sã fi fost una ornamentalã? Una didacticã? Una doxologicã? Un text prin excelentã estetic din Biblie ni se spune cã este Cântarea Cântãrilor. Dar si aici: printre descrieri pline de gingãsie ale mirelui si ale miresei, aflãm si una mai degrabã contrariantã, unde pãrul Sulamitei este comparat cu o turmã de capre, iar dintii cu o turmã de oi tunse, iesind din scãldãtoare (¹⁸). Trebuie sã recunoastem cã imaginea aceasta nu este capabilã sã producã o emotie esteticã prea intensã unui cititor de sfârsit de secol XX încã sensibil, poate, la Sonetul XV (Atât de nobilã si castã …) din Vita Nova a lui Dante sau la poema eminescianã Atât de fragedã … - ca sã nu mergem mai departe. Evident cã frumosul era definit dupã alte criterii, pe atunci. Dar cu aceasta nu am fãcut decât sã revenim în punctul de unde am plecat.

Putem vorbi despre valoarea literarã, esteticã, a Bibliei, abia dupã ce ne precizãm conceptele. În plus, temerea noastrã este cã, încercând sã discutãm despre Biblie ca literaturã în sens de belles lettres, în loc sã reusim a rãzbate din "parohialismul nostru modern" pentru a ne putea împãrtãsi din frumusetea textului scripturistic, nu facem decât cã ne ostenim în zadar sã suprapunem suprafetele translucide ale unor paradigme ce nu mai au prea multe în comun. Credem cã literaritatea Bibliei este de cãutat într-o altã directie, de care ne vom ocupa în cele ce urmeazã.