I.b.1: Biblia ca generator de literaturã

Ca text sacru, Scriptura a produs, în timp, multiple forme de literaturã. Primii responsabili de acest lucru vor fi fost, fãrã îndoialã, autorii celor dintâi tentative de interpretare. Ar fi destul de greu sã mentionãm, aici, Targumele, cu toate cã unele parafraze se pot citi si astfel (²⁰). Dar midrasele oferã, deja, un exemplu foarte bun în ceea ce ne priveste. Apãrute din necesitatea de a explica unele contradictii, de a oferi fundamente scripturistice pentru legi noi sau de a stabili sensul unor pasaje în functie de contexte culturale diferite, midrasele s-au dezvoltat pe douã mari directii: halakah si haggadah. În vreme ce prin midrasele de tip halakha se viza indicarea modalitãtilor de împlinire a Legii în situatii particulare, midrasele de tip haggadah se prezintã sub forma unor alcãtuiri initial omiletice, menite sã edifice receptorul cu privire la diverse aspecte ale Torei în special, dar si ale Scripturii în general. Majoritatea midraselor haggadice se caracterizeazã printr-un discurs elaborat, plin de imaginatie, fãcând uz cu generozitate de parabole si nu de putine ori chiar foarte antrenant. Cel mai adesea acestea apar sub forma unor naratiuni ce pornesc de la un fragment biblic dat si îl repovestesc, punându-i într-o luminã aparte anumite aspecte considerate importante (²¹). Analizând, printre alte modalitãti de a citi Scripturile, si midrasele de tip haggadic, Michael Wadsworth ajunge la concluzia foarte interesantã cã acestea prezintã toate elementele necesare pentru a ne îndreptãti sã le considerãm atât ca factori ce au contribuit substantial la consolidarea Canonului, dar si ca forme incipiente de literaturizare a Bibliei (²²). Pentru cercetãtorul britanic, fragmente întregi din Divina Comedie a lui Dante, bunãoarã, sau creatii precum Iosif si fratii sãi de Thomas Mann ar trebui receptate ca ample midrase haggadice la pasajele biblice corespondente (²³). Fãrã îndoialã, oricât de interesante, concluziile formulate de cãtre Wadsworth nu se pot generaliza pentru toate piesele literare. Dar, în ceea ce ne priveste, ni se pare deosebit de important cã el atrage atentia asupra unui fapt fundamental: mare parte din literaturã s-a dezvoltat în raport cu Scripturile si dintr-o necesitate, în ultimã instantã, hermeneuticã.

Este limpede cã, la începutul anilor 70, Dennis Nineham îsi nuantase deja pozitia fatã de Bultmann. Recunoastea, cu alte cuvinte, cã reinterpretarea unor fenomene poate conduce cu usurintã la revolutii culturale majore si la modalitãti cu totul noi de a percepe lumea. Acest lucru face posibil, arãta el, ca anumite afirmatii, descrieri, explicatii acceptabile într-o culturã sau epocã sã nu mai functioneze într-alta (²⁴). Totusi, sustine Nineham, nu putem vorbi despre o discontinuitate totalã: mereu existã si va exista ceva ce se pãstreazã, se perpetueazã, în ciuda oricãror modificãri. Citatul pe care îl oferã la un moment dat, din Lionel Trilling, este edificator: “To suppose that we can think like men of another time is as much of an illusion as to suppose that we can think in a wholly different way.” (²⁵) Pânã la urmã, în absenta unei cât de firave continuitãti, orice demers exegetic poate fi pus sub semnul întrebãrii – doar dacã, suntem tentati sã o spunem dintr-un puseu postmodern, chiar demersul exegetic nu va fi fiind garantul continuitãtii. În fapt, exegetul trãieste mereu într-un spatiu interstitial: el nu se aflã în lumea Bibliei, aceasta fiindu-i strãinã deja, dar nici în vreo alta anume, ci în zona de intersectie a celor douã - zonã pe care, în unele cazuri, se cãzneste sã o realizeze el însusi (²⁶).

Eforturile unui atari hermeneut ar fi sortite încã de la bun început esecului, dacã Scriptura nu s-ar preta ea însãsi la un astfel de joc. Cercetãtori precum Erich Auerbach, Robert Alter si T.R. Henn au remarcat faptul cã, mai ales în Cãrtile Istorice, evenimentele sunt descrise în termeni de actiune, iar personajele sunt prezentate mai degrabã schematic, fãrã prea multe detalii. Putem caracteriza un personaj sau altul, cel mai adesea, urmãrindu-i reactiile într-o situatie limitã. Iar majoritatea evenimentelor relatate în Biblie sunt, de fapt, situatii limitã. Autorii biblici sunt foarte selectivi în descrieri, ei consemneazã doar esentialul si relateazã strict evenimente de maximã importantã. Explicatia oferitã de Alter si Henn ar fi cã ei scriu, în realitate, la o distantã în timp considerabilã fatã de momentul producerii evenimentul relatat. Sã fie, însã, numai atât? Înaintea lor, Auerbach vobise deja despre laconicitatea autorilor biblici si remarcase pe bunã dreptate cã majoritatea detaliilor dintr-un text scripturistic nu au o valoare pragmaticã, ci un teologicã, moralã. El noteazã profunzimea detaliilor biblice si faptul cã stilul acesta atât de concis sugereazã în realitate mult mai deplin complexitatea vietii si deschide, întotdeauna, înspre altceva (²⁷).

Dacã ar fi sã-l creditãm pe George Florovsky, atunci discutia ar trebui transferatã în terenul iconologiei. Referindu-se la stilul evanghelistilor, Florovsky observã si el cã acestia nu intentionau, dupã cum am vãzut mai sus în discutia referitoare la cuvintele din începutul Evangheliei dupã Luca, sã relateze fidel, pas cu pas, toate faptele Mântuitorului Hristos. Sã nu uitãm cã realismul a apãrut mult mai târziu. Autorii Evangheliilor scriu, în opinia lui Florovsky, pentru a transmite o doctrinã si o imagine, dar una istoricã si divinã în acelasi timp. Nu vom afla, în Evanghelii, un portret al lui Iisus Hristos ca persoanã istoricã, ci o icoanã a Sa (²⁸). Iar aceastã tehnicã se poate generaliza, credem noi, pentru toti autorii cãrtilor biblice. Nici unul nu abundã în detalii, majoritatea se multumesc sã sugereze calitãtile personajelor, decât sã le descrie. Tot asa se întâmplã si în fragmentele narative. Acest fapt i-a fãcut pe unii cercetãtori sã conchidã cã Biblia este scrisã într-un stil simplu, frust, lipsit de valoare esteticã. Ni se pare, totusi, urmându-i pe Auerbach si Florovksy, cã avem de a face cu un limbaj mai degrabã concentrat, asa ca în poezie – cum ar spune Northrop Frye (²⁹). Fiecare element dintr-un text biblic are un loc si un rol bine determinat, asemenea detaliilor unei icoane. Iar o icoanã nu oferã o imagine în mod necesar fidelã realitãtii istorice, dar nici una cu totul strãinã de aceasta. La rândul sãu, textul biblic oferã un ansamblu de elemente sugestive, semnificative, ce se preteazã la mai multe modalitãti de lecturã, dar nu va corespunde niciodatã complet unei realitãti istorice date, pentru cã este un text menit nu sã informeze, ci sã descopere. Dacã lucrurile ar sta altcum, hermeneutica nu si-ar mai afla rostul. În schimb, noi interpretãm pentru a întelege textul, pentru a ilustra o învãtãturã de credintã, pentru a decela îndrumãri morale, etc. În cadrul procesului interpretativ, exegetul se vede chemat sã deosebeascã semnificatiile textului din momentul scrierii, de cele valabile pentru contextul unde interpreteazã. În cazul Bibliei intereseazã, desigur, si ceea ce au voit autorii sãi sã spunã dar, mai mult de atât, fiind vorba despre un text referential, canonic, inevitabil, miezul sãu este mai cu semã ceea ce cãrtile ei spun în continuare, chiar independent de intentiile autorilor conjuncturali (³⁰). Dacã detaliile ce semnificau textul într-un timp revolut si cele care îl semnificã în prezent tin, cum ar zice Bultmann si Frye, de paradigma mitologicã a secolului, atunci putem spune cã interpretul demitologizeazã, iar apoi remitologizeazã textul. Ei bine, cu traduceri similare se ocupã de multe ori si arta. Deloc întâmplãtor, savanti precum Robert Morgan si John Barton considerã arta în general ca o formã alternativã a hermeneuticii (³¹). “Ni-l închipuim pe Moise nu cum era el, spune si T.R. Henn, ci asa cum l-a sculptat Michelangelo.” (³²)

În chip de concluzie la cele arãtate pânã aici, putem spune cã Biblia este deja, de secole, un adevãrat rezervor de inspiratie pentru artã în general si pentru literaturã în special. Datoritã formelor de expresie si a modalitãtilor de organizare textualã privilegiate de cãtre autorii textelor cuprinse în Canon, Biblia a fost si continuã sã fie un izvor nesecat de inspiratie pentru creatorii de artã din toate timpurile. Existã un numãr impresionant de naratiuni, parabole, proverbe care, în tot acest rãstimp, au impregnat literatura europeanã si au stat, nu de putine ori, la baza constituirii unor forme artistice noi. Exemplul cel mai la îndemânã îl oferã, cu sigurantã, literatura romanticã unde, cel putin în spatiul anglo-saxon, Biblia ajunge sã-i înlocuiascã pe clasici ca model literar si, de aici, devine metatip al culturii romantice occidentale, în efortul acesteia de a deslusi nu doar un text sacru ci, deja, de a afla sensul unei lumi din ce în ce mai schimbãtoare (³³). Într-adevãr, începând cu secolul al XVIII-lea, autorii de literaturã se simt chemati nu doar sã încânte spiritul, prin creatiile lor, ci sã caute rãspuns la marile întrebãri ale omului transfigurând, parabolic, clipa. Momentul. Vom reveni.