Consideratiuni finale si tranzitorii

Pornind de la o preocupare legatã de rolul pe care l-au jucat si l-ar mai putea juca încã textele fondatoare ale iudeo-crestinismului în procesul de formare a paradigmei culturale europene, în eseul de fatã am cãutat sã verificãm o ipotezã oarecum ineditã în mediile academice românesti, anume aceea cã modificãrile suferite de cãtre statutul Bibliei, în special în cea de a doua jumãtate a secolului XX, au influentat în mod direct atât statutul textului literar, cât si pe acela al autorului si au condus, implicit, la construirea unei noi paradigme de receptare a Scripturii si a literaturii.

Demersul nostru era bazat pe faptul cã, asimilatã initial literaturii sacre, Biblia a servit multã vreme drept reper pentru literatura secularã fiindu-i, cu sigurantã pânã si în zilele noastre, unul dintre izvoarele principale de inspiratie. Treptat, ea a contribuit la cristalizarea unui spirit critic si, într-un sens, putem spune cã prin multitudinea de teme, motive, genuri, arhetipuri, figuri puse la dispozitia artistilor chiar a generat literaturã si elemente de constiintã literarã. Fiind privitã  vreme de douã milenii ca reper fundamental în mediile ecleziastice, dar si în republica literelor, era firesc ca orice modificare suferitã de Carte sã se rãsfrângã neîntârziat asupra proximitãtilor ei.

Pentru a putea analiza aceste ipoteze, am început remarcând quasi-absenta în mediile de specialitate românesti a studiilor pe aceastã temã, drept pentru care am oferit o prezentare generalã a discutiilor purtate despre raportul dintre Biblie si literaturã în universitãtile europene, în special din anii '80 încoace. În demersul nostru ne-a interesat mai cu seamã un survol bibliografic, pentru o prezentare cât mai cuprinzãtoare a problematicii. Dar dincolo de aceasta, am cãutat sã surprindem si dinamica procesului de sacralizare/secularizare a celor doi poli aflati în discutie, Biblia si literatura. Ne propuneam, cu alte cuvinte, sã prezentãm un model teoretic a ceea ce am socotit a fi procesul de asimilare a Bibliei de cãtre literatura secularã si am ajuns la concluzia cã urmãrile acestuia se pot observa în tendintele post-moderne de secularizare a Bibliei, respectiv de sacralizare a literaturii printr-o apropriere si printr-un transfer oarecum abuzive (⁷²). Chestiune pe care ulterior am abordat-o - si probabil cã aceasta va fi fiind contributia noastrã majorã la dezbaterea raportului în cauzã - tinând seama de specificul spatiului est-european, de mediul spiritual si cultural creat aici de cãtre Bisericile Ortodoxe.

Din analiza noastrã se desprinde faptul cã o discutie despre raportul dintre Biblie, sacru si literaturã, într-un mediu traditional asemenea celui rãsãritean, trebuie sã porneascã de la ideea cã, aici, Biblia este receptatã nu doar ca mesaj, ci si ca obiect cu valente iconice. Cu alte cuvinte, cã mesajul ei este transmis si perpetuat prin tot ceea ce tine de sfera liturgicului si prin intermediul unui corpus de texte depozitare ale corectei interpretãri. Totodatã, Cartea ca atare este veneratã ca obiect liturgic. Ne aflãm într-un spatiu unde triunghiul semiotic functioneazã fãrã gres. A rezultat, de aici, faptul cã într-un astfel de context modelul literar cel mai rãspândit, pânã în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea, rãmâne cel oferit de cãtre textele cultice si pioase, care vehiculeazã mesajul biblic implicit. Aceastã tendintã avea sã se cristalizeze în ceea ce, ulteior, a fost numit literaturã "autohtonistã", "traditionalistã", etc. Productiile de aceastã facturã aspirã la sacralitate fie prin consacrare ideologicã (atunci când sunt exploatate politic), fie prin recunoastere ca atare chiar de cãtre Bisericã (atunci când în cauzã sunt texte de cult). Este vorba, desigur, despre o sacralitate înteleasã nu în sens traditional, ci pur modern. Literatura secularã va tinde sã substituie Cartea foarte târziu, de-abia o datã cu pãtrunderea ideilor luministe si a tendintelor de sincronizare cu Apusul, constituind "modernismul" românesc. Prin forta lucrurilor, nu am putut evita referintele constante la aceste elemente legate de canonul literar si la cel cultural românesc, asa cum au fost ele analizate si prezentate de cãtre E. Lovinescu, G. Cãlinescu si N. Manolescu. Deloc întâmplãtor deoarece, asa dupã cum am putut vedea, prin influenta ei, Biblia a avut de jucat un rol deosebit de important inclusiv în instituirea acestor canoane.

Oricum am privi lucrurile, secolul XX trãieste sub imperiul modernismului. Chiar si în est, modernismul nu mai reprezintã atât un program literar sau ideologic (vorbim deja despre modernisme, la plural), cât o stare de spirit capabilã sã se manifeste în cele mai diverse forme, dar care structural respectã invariantele deja consacrate: autonomizarea, rationalizarea, afirmarea subiectivitãtii, desprinderea de vechi, tendinta de adecvare la spiritul vremii si diverse fatete ale secularizãrii. Subscriem la observatiile lui Nicolae Manolescu referitoare la acest aspect. Într-un studiu remarcabil (⁷³), criticul sustinea cu privire la poezia românã din perioada interbelicã faptul cã încadrarea unui autor sau a altuia în sfera modernismului sau a traditionalismului este foarte dificilã, deoarece notiunile respective nu au un continut precis si, în orice caz, nu trebuie opuse. Dupã Nicolae Manolescu, care se situeazã aici în prelungirea lui G. Cãlinescu si E. Lovinescu, traditionalismul românesc de dupã primul rãzboi mondial este, de fapt, o formã de modernism. Este, cum spune el, “mai degrabã un program decât o sensibilitate realã” si întãreste: “dacã traditionalismul e un program si o manierã, o grupare, o orientare, adesea o revistã (“Gândirea”), modernismul (impropriu numit astfel) reprezintã o stare de spirit generalã si e cu mult mai divers.” (⁷⁴)

Este notabil cã majoritatea autorilor români considerati îndeobste traditionalisti, asa ca Nichifor Crainic de pildã, manifestã, fãrã exceptie, o atitudine deosebit de criticã la adresa modernismului si a tendintelor moderniste din cultura românã. Pentru ei, modernismul nu este credibil din nici un punct de vedere, este un drum fãrã nici o tintã. Totusi, oricât ar putea sã parã de paradoxal, cu totii rãmân autori moderni, în ciuda faptului cã unii dintre ei aleg modalitãti de exprimare tributare paradigmei traditionale. Foarte interesant, critica pe care ei o aplicã modernismului vine dintr-o zonã profund traditionalã. În schimb, despre fiecare am putea spune, parafrazându-l pe Habermas, cã este o personalitate autonomã ce se construieste pe sine într-o libertate deplinã. Cazul Ieroschimonahului Daniil Sandu Tudor este embelmatic aici. Acesti autori sunt moderni, dar ei transcend, totodatã, modernitatea. Ei sunt traditionalisti, dar transcend, de asemenea, traditionalismul. Si poate cã nu ar fi astfel, dacã si-ar fi asumat elementele traditionale doar pentru valoarea lor stilisticã. Sigur cã, asa cum ar spune Nicolae Manolescu, i-am putea considera traditionalisti prin optiune. Dar aceasta nu implicã nici pe departe cã ei îsi asumã traditionalismul doar din considerente estetice. Atunci când unul subordoneazã totul crezului sãu politic, asa ca N. Crainic, altul trãieste ca un "doctor fãrã arginti", precum V. Voiculescu, un al treilea devine preot, cum a fãcut Pr. Mihail Avramescu, iar altul cãlugãr, ca Sandu Tudor, este evident cã lucrurile stau cu totul altfel.

Dupã cum s-a observat deja, în cadrul modernismului perioadele de negare a traditiei sunt strâns secundate de perioade de afirmare febrilã a acesteia. Iar în literatura românã, deloc paradoxal, autori de secol XX perceputi îndeobste ca reprezentanti tipici ai curentelor traditionaliste, poate cu exceptia lui Mihail Avramescu, asimilat mai degrabã avangardei, au jucat un rol important în procesul de cristalizare a canoanelor modernitãtii. Sau, mai precis, ale unei alte fete a modernitãtii, prea putin discutatã pânã acum tocmai pentru cã este pusã, de regulã, pe seama unor curente de idei pe care ne-am obisnuit sã le plasãm undeva în afara spatiului modern.

Dar iatã cã postmodernismul oferã, la ora actualã, o perspectivã imposibil de imaginat în urmã cu doar câteva decenii. Acolo unde modernismul poate fi privit ca secularizant si rigid reductionist, postmodernitatea pare a îngãdui tocmai redescoperirea unor valori traditionale ocultate cu grijã de cãtre moderni, dar fãrã de care modernitatea în sine nu ar fi putut exista. O lecturã a câtorva dintre lucrãrile importante ale lui Derrida, de exemplu, asa cum a efectuat-o recent John D. Caputo, poate fi desoebit de elocventã în acest sens si fructuoasã pentru reluarea dialogului între mostenirea noastrã premodernã si prezentul nostru postmodern (⁷⁵). Acest fapt nu face decât sã ne stimuleze pledoaria în favoarea unei analize a literaturii române, în special a celei din cea de a doua jumãtate a secolului XX, dintr-o perspectivã biblicã sau, prin extensie, traditionalã. Într-o epocã în care failibilitatea canonului literar românesc a fost deja atestatã (⁷⁶), evaluarea literaturii române dintr-o asemenea directie ar putea fi deosebit de interesantã si, probabil, utilã în vederea depãsirii paradoxului român.