II. DELIMITAREA DIECEZELOR
22 - Pentru
ca o dieceză să-şi poată realiza scopul, trebuie ca
în Poporul lui Dumnezeu care aparţine de ea să se manifeste
limpede natura Bisericii; trebuie ca Episcopul să-şi poată
îndeplini eficient în ea îndatoririle pastorale; în
sfârşit, trebuie ca asistenţa spirituală a Poporului lui
Dumnezeu să poată fi asigurată cât mai perfect posibil.
Acest lucru comportă atât o delimitare adecvată a teritoriului
diecezei cât şi o distribuire a clerului şi a resurselor
raţională şi corespunzătoare exigenţelor
apostolatului. Toate acestea sunt în folosul nu numai al clerului şi
al credincioşilor direct interesaţi, ci şi al întregii
Biserici catolice.
De aceea, în
privinţa delimitării diecezelor, Conciliul hotărăşte
ca, acolo unde binele sufletelor o cere, să se realizeze cât mai
repede posibil, cu prudenţă, o revizuire adecvată, prin
împărţire, dezmembrare sau unire, prin modificarea
graniţelor sau prin transferarea sediului episcopal într-un loc mai
potrivit sau, în sfârşit, mai ales dacă este vorba de
dieceze care circumscriu oraşe mari, printr-o nouă organizare
internă.
23 -
În revizuirea teritoriului diecezan trebuie să se asigure în
primul rând unitatea organică a fiecărei dieceze în
privinţa persoanelor, funcţiilor şi instituţiilor,
după modelul unui organism viu şi sănătos. În fiecare
caz, după examinarea atentă a tuturor datelor, se vor avea în
vedere următoarele criterii generale:
În
delimitarea teritoriului unei dieceze să se ţină seama, pe
cât posibil, de compoziţia variată a Poporului lui
Dumnezeu, pentru că aceasta poate contribui mult la buna exercitare a
acţiunii pastorale: în acelaşi timp să se respecte,
pe cât posibil, unităţile demografice ale acestui Popor,
împreună cu serviciile civile şi instituţiile sociale
care îi constituie structura organică. De aceea teritoriul
fiecărei dieceze să fie întotdeauna continuu.
După împrejurări, să se ţină seama de
limitele circumscripţiilor civile precum şi de condiţiile
speciale - psihologice, economice, geografice, istorice etc. - privitoare
la persoane şi locuri.
Întinderea
teritoriului diecezan şi numărul locuitorilor acestuia trebuie,
în general, să corespundă următoarelor două
cerinţe: pe de o parte Episcopul însuşi, fie şi
ajutat de alţii, să poată îndeplini ceremoniile
pontificale, să poată face în condiţii bune vizitele
pastorale, să conducă şi să coordoneze corespunzător
toate operele de apostolat din dieceză şi mai ales
să-şi cunoască preoţii precum şi pe
călugări şi pe laicii care au un rol în
activităţile diecezane; pe de altă parte, câmpul de
acţiune să fie suficient de vast şi adecvat pentru ca
atât Episcopul cât şi clerul să-şi poată
folosi util toate forţele în slujire, fără a pierde
vreodată din vedere şi nevoile Bisericii universale.
În
sfârşit, pentru ca în dieceză să se poată
exercita cât mai potrivit slujirea mântuitoare, să se
ţină seama de următoarele: în fiecare dieceză
clerul să fie suficient de numeros şi bine pregătit pentru
a păstori cum se cuvine Poporul lui Dumnezeu; să nu
lipsească serviciile, instituţiile şi operele proprii
fiecărei Biserici particulare, pe care experienţa le
dovedeşte necesare pentru buna conducere a diecezei şi pentru dezvoltarea
apostolatului; să existe resursele necesare pentru
întreţinerea persoanelor şi instituţiilor, sau cel
puţin să se poată prevedea în mod prudent că
acestea nu vor lipsi.
În acelaşi scop,
acolo unde există credincioşi de rit diferit, Episcopul diecezan
să se îngrijească de nevoile lor spirituale, fie prin
preoţi şi parohii de ritul respectiv, fie printr-un Vicar episcopal
înzestrat cu puterile necesare şi, dacă e cazul, chiar cu
caracter episcopal, fie personal, exercitând funcţia de Ordinariu al
mai multor rituri. Dacă, din motive speciale, după aprecierea
Scaunului apostolic, nu se poate face nimic din toate acestea, să se
constituie o ierarhie proprie pentru fiecare rit.
De asemenea, în
împrejurări similare, Episcopul să aibă grijă de
credincioşii de altă limbă, fie prin preoţi sau parohii de
acea limbă, fie printr-un Vicar episcopal bun cunoscător al acelei
limbi şi, dacă e cazul, înzestrat cu caracterul episcopal, fie,
în sfârşit, prin alte metode potrivite.
24
- În privinţa modificărilor sau inovărilor referitoare la
dieceze, conform art. 22-23, rămânând
neatinsă disciplina Bisericilor orientale, Conferinţele episcopale
competente trebuie să examineze aceste probleme, fiecare pentru teritoriul
său, recurgând dacă e cazul, şi la o comisie
episcopală specială şi cerând întotdeauna
părerea în primul rând Episcopilor din provinciile sau
regiunile în cauză; părerile şi propunerile vor fi apoi
prezentate Scaunului apostolic.
|