III. COLABORATORII EPISCOPULUI
DIECEZAN ÎN MISIUNEA PASTORALĂ
A). Episcopi coadiutori şi
auxiliari
25
- În conducerea diecezelor, sarcina pastorală a Episcopilor trebuie
să fie astfel orânduită încât binele Turmei
Domnului să fie întotdeauna regula supremă. Pentru asigurarea
acestui bine, adeseori trebuie constituiţi Episcopi auxiliari, atunci
când Episcopul diecezan, fie din cauza prea marii întinderi a
diecezei sau a numărului prea mare de locuitori, fie datorită unor
împrejurări speciale de apostolat sau pentru diferite alte motive,
nu îşi poate îndeplini personal toate îndatoririle
episcopale aşa cum o cere binele sufletelor. Mai mult, uneori o necesitate
anume cere ca Episcopului diecezan să i se dea sprijinul unui Episcop
coadiutor. Aceşti Episcopi coadiutori şi auxiliari trebuie
înzestraţi cu puterile corespunzătoare astfel
încât, rămânând neatinsă unitatea conducerii
diecezane şi autoritatea Episcopului diecezan, activitatea lor să fie
mai eficientă şi demnitatea proprie Episcopilor mai bine
asigurată.
În acelaşi timp,
întrucât Episcopii coadiutori şi auxiliari sunt chemaţi
să ia parte la preocupările Episcopului diecezan, ei trebuie
să-şi îndeplinească astfel îndatoririle încât
în toate problemele să acţioneze în deplin acord cu el.
Să-i arate întotdeauna ascultare şi respect Episcopului
diecezan care, la rândul său, trebuie să-i iubească
frăţeşte pe Episcopii coadiutori şi auxiliari şi
să îi respecte.
26
- (Puterile episcopilor auxiliari şi coadiutori)
Atunci când binele
sufletelor o cere, Episcopul diecezan să nu pregete să ceară de
la Autoritatea competentă unul sau mai mulţi auxiliari, adică
episcopi constituiţi pentru dieceză fără drept de
succesiune.
Dacă nu se prevede
în scrisorile de numire, Episcopul diecezan să constituie pe
auxiliarul sau auxiliarii săi Vicari generali sau cel puţin Vicari
episcopali, depinzând numai de autoritatea sa, şi să-i consulte
în problemele mai importante, mai ales în cele cu caracter
pastoral.
Cu excepţia unei
hotărâri contrare a Autorităţii competente, puterile
şi facultăţile cu care episcopii auxiliari au fost
înzestraţi potrivit dreptului nu încetează odată cu
încetarea însărcinării Episcopului diecezan. Este chiar
de dorit ca, atunci când scaunul devine vacant, însărcinarea
de a conduce dieceza să fie încredinţată episcopului
auxiliar sau, dacă sunt mai mulţi, unuia dintre auxiliari, dacă
nu se opun motive grave.
Episcopul coadiutor, adică
numit cu drept de succesiune, trebuie întotdeauna constituit Vicar general
de către Episcopul diecezan. În cazuri speciale, Autoritatea
competentă îi poate acorda facultăţi mai ample.
Pentru ca binele prezent
şi viitor al diecezei să fie asigurat în cea mai mare
măsură, Episcopul locului şi cel coadiutor să nu neglijeze
a se consulta reciproc în problemele mai importante.
B). Curia şi consiliile
diecezane
27
- În cadrul Curiei diecezane, cel dintâi este Vicarul general.
Însă ori de câte ori buna conducere a diecezei o cere,
Episcopul poate constitui unul sau mai mulţi Vicari episcopali, care,
pentru o anume parte a diecezei sau într-un anumit sector de activitate,
sau pentru credincioşii unui anumit Rit, sunt înzestraţi,
în virtutea dreptului, cu aceeaşi putere pe care dreptul comun o
atribuie Vicarului general.
Printre colaboratorii
Episcopului la conducerea diecezei trebuie amintiţi şi preoţii
care formează senatul sau consiliul său, cum ar fi capitlul
catedralei, colegiul consultorilor sau alte consilii, după
împrejurările şi natura locului. Aceste instituţii,
şi în special capitlurile catedralelor, trebuie, la nevoie, să
fie reorganizate, conform cu necesităţile de azi.
Preoţii şi laicii
care fac parte din Curia diecezană să fie conştienţi
că îşi dau concursul la slujirea pastorală a Episcopului.
Curia diecezană trebuie
astfel organizată încât să devină pentru Episcop un
instrument adecvat, nu numai pentru administrarea diecezei, ci şi pentru
realizarea operelor de apostolat.
Este foarte de dorit ca
în fiecare dieceză să se înfiinţeze un Consiliu
pastoral special, prezidat de însuşi Episcopul diecezan, şi din
care să facă parte clerici, călugări şi laici anume
aleşi. Menirea acestui consiliu este de a studia şi examina ceea ce
se referă la activitatea pastorală şi de a formula propuneri
practice.
C). Clerul diecezan
28
- (Preoţii diecezani)
Toţi preoţii,
diecezani sau călugări, împreună cu Episcopul,
participă la Preoţia unică a lui Cristos şi o
exercită, şi de aceea sunt constituiţi colaboratori
înţelepţi ai Ordinului episcopal. În grija faţă
de suflete, rolul principal îl au preoţii diecezani deoarece,
încardinaţi sau ataşaţi unei Biserici particulare, se
dedică pe deplin slujirii ei pentru a păstori o anumită parte a
Turmei Domnului; de aceea ei constituie o unică preoţime şi o
singură familie, al cărei părinte este Episcopul. Acesta, pentru
a putea repartiza mai bine şi mai echitabil slujirile sacre preoţilor
săi, trebuie să se bucure de libertatea necesară în
acordarea funcţiilor şi beneficiilor, suprimându-se astfel
drepturile sau privilegiile care ar limita în vreun fel această
libertate.
Raporturile dintre Episcop
şi preoţii diecezani trebuie să se întemeieze în
primul rând pe legăturile iubirii supranaturale aşa
încât unirea voinţei preoţilor cu voinţa Episcopului
să le facă mai rodnică acţiunea pastorală. De aceea,
pentru a favoriza tot mai mult slujirea sufletelor, Episcopul să discute
cu preoţii atât în particular cât şi în
comun, mai ales despre problemele pastorale, nu numai ocazional, ci, în
măsura posibilului, şi la date fixe.
Pe lângă aceasta,
toţi preoţii diecezani să fie uniţi între ei şi
animaţi de preocuparea pentru binele spiritual al întregii dieceze.
Amintindu-şi că bunurile materiale pe care le dobândesc
în exercitarea îndatoririi lor bisericeşti sunt strâns
legate de funcţia lor sacră, să contribuie cu generozitate,
după posibilităţi, şi la acoperirea nevoilor materiale ale
diecezei, conform dispoziţiilor Episcopului.
29
- (Preoţii care se dedică unor opere supraparohiale)
Printre cei mai apropiaţi
colaboratori ai Episcopului sunt şi acei preoţi cărora el le
încredinţează o îndatorire pastorală sau opere de
apostolat cu caracter supraparohial, fie privind un anumit teritoriu al
diecezei, fie un anumit grup de credincioşi, fie o formă
specială de activitate.
Un ajutor de preţ îl
oferă şi preoţii cărora Episcopul le
încredinţează diferite îndatoriri de apostolat, fie
în şcoli, fie în alte instituţii sau asociaţii.
Preoţii însărcinaţi cu activităţi
supradiecezane, deoarece exercită un apostolat important, sunt
încredinţaţi solicitudinii deosebite în primul rând
a Episcopului în a cărui dieceză locuiesc.
30
- (Parohii)
Principalii colaboratori ai
Episcopului sunt însă parohii, cărora le este
încredinţată, în calitate de păstori proprii, grija
sufletelor într-o anumită parte a diecezei, sub autoritatea
Episcopului.
În
exercitarea acestei misiuni, parohii, împreună cu colaboratorii
lor, trebuie să-şi îndeplinească îndatorirea de
a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce astfel
încât credincioşii şi comunităţile
parohiale să se simtă într-adevăr membri atât
ai diecezei cât şi ai Bisericii universale întregi. De
aceea ei trebuie să colaboreze atât cu ceilalţi parohi
cât şi cu preoţii care exercită o funcţie
pastorală pe acel teritoriu (cum ar fi Vicarii foranei, Decanii) sau
cu cei afectaţi unor opere cu caracter supraparohial, pentru ca
pastoraţia din dieceză să nu fie lipsită de unitate
şi să devină mai eficientă.
Pe lângă aceasta, grija faţă de suflete trebuie
să fie pătrunsă mereu de spirit misionar, astfel
încât ea să se extindă în mod adecvat la
toţi cei ce locuiesc în parohie. Dacă parohii nu au acces
la anumite grupuri de persoane, să apeleze la sprijinul altora, chiar
şi laici, ca aceştia să îi ajute în apostolat.
Pentru a face mai eficientă grija faţă de mântuirea
veşnică a oamenilor, le este insistent recomandată
preoţilor, mai ales acelora care activează în aceeaşi
parohie, viaţa comună, care favorizează acţiunea
apostolică şi în acelaşi timp oferă
credincioşilor un exemplu de caritate şi unitate.
În
îndeplinirea îndatoririi de a învăţa, parohii
trebuie să predice cuvântul lui Dumnezeu tuturor
credincioşilor, pentru ca aceştia,
înrădăcinaţi în credinţă,
speranţă şi iubire, să crească în Cristos,
iar comunitatea creştină să dea mărturia de iubire
cerută de Domnul; de asemenea, prin cateheză, ei trebuie
să-i ducă pe credincioşi la cunoaşterea deplină a
misterului mântuirii, pe măsura vârstei fiecăruia.
Pentru a transmite această învăţătură,
să ceară nu numai ajutorul călugărilor, ci şi
colaborarea laicilor, înfiinţând şi Confraternitatea
Doctrinei creştine.
Pentru a-şi îndeplini îndatorirea de a sfinţi,
parohii să aibă grijă ca celebrarea Jertfei euharistice
să fie centrul şi culmea întregii vieţi a
comunităţii creştine; să se străduiască, de
asemenea, să dea credincioşilor hrană spirituală prin primirea
deasă şi cu evlavie a sacramentelor şi prin participarea
conştientă şi activă la liturgie. Parohii să nu
uite folosul imens al sacramentului pocăinţei pentru viaţa
creştină; de aceea, să fie întotdeauna gata să
asculte spovezile credincioşilor, chemând în acest scop,
la nevoie, şi pe alţi preoţi, care să cunoască
bine diferite limbi.
În îndeplinirea îndatoririi pastorale, parohii să
se îngrijească în primul rând să-şi
cunoască Turma. Fiind ei slujitorii tuturor celor
încredinţaţi păstoririi lor, să se
străduiască să dezvolte viaţa creştină
atât în fiecare individ cât şi în familii,
în asociaţiile dedicate în mod deosebit apostolatului,
cât şi în toată comunitatea parohială. Să
viziteze deci casele şi şcolile, după exigenţele
îndatoririi lor pastorale, să se ocupe cu zel de
adolescenţi şi de tineri, să-i
îmbrăţişeze cu iubire părintească pe
săraci şi pe bolnavi; în sfârşit, să
aibă o grijă deosebită faţă de muncitori şi
să-i îndemne pe credincioşi să contribuie la operele
de apostolat.
Vicarii
parohiali, colaboratori ai parohului, aduc zilnic o contribuţie
importantă şi activă la slujirea pastorală, sub
autoritatea parohului. De aceea, între paroh şi vicarii lui
să existe relaţii frăţeşti, să
domnească mereu iubirea şi respectul reciproc,
întrajutorarea prin sfat, colaborare şi exemplu,
îndeplinind astfel munca parohială cu unitate de
voinţă şi concordanţă de eforturi.
31
- (Numirea, transferarea şi demisionarea parohilor)
Pentru a-şi forma
părerea asupra capacităţii unui preot de a conduce o parohie,
Episcopul trebuie să ţină seama nu numai de pregătirea lui
teoretică, ci şi de pietatea, zelul apostolic şi celelalte
înzestrări şi calităţi necesare pentru buna
exercitare a grijii faţă de suflete.
Pe lângă aceasta,
deoarece tot rostul îndatoririi de paroh este binele sufletelor, pentru
ca Episcopul să poată realiza mai uşor încadrarea
corespunzătoare a parohiilor, se desfiinţează -
rămânând neatins dreptul călugărilor - toate
drepturile de prezentare, numire sau rezervare şi, de asemenea, acolo unde
există, legea concursului, fie general, fie particular.
Fiecare paroh în parohia
lui trebuie să se poată bucura de acea stabilitate în
funcţie pe care o cere binele sufletelor. De aceea, abrogându-se
distincţia între parohi amovibili şi inamovibili, să se
revizuiască şi să se simplifice procedura transferării
şi scoaterii din oficiu (amotio) a parohilor, pentru ca Episcopul,
respectând echitatea naturală şi canonică, să
poată răspunde mai bine la necesităţile sufletelor.
Parohii care, din cauza
vârstei înaintate sau din alt motiv grav, sunt
împiedicaţi să-şi îndeplinească
îndatoririle cum se cuvine şi cu folos, sunt rugaţi
stăruitor ca, din proprie iniţiativă sau la invitaţia
Episcopului, să renunţe la funcţie. Episcopul va trebui să
le asigure demisionarilor mijloacele de trai corespunzătoare.
32
- (Crearea şi desfiinţarea parohiilor)
În sfârşit,
tot mântuirea sufletelor să fie singurul motiv pentru a decide
şi a recunoaşte înfiinţarea sau suprimarea de parohii sau
alte schimbări asemănătoare, pe care Episcopul le poate efectua
în virtutea autorităţii proprii.
D). Călugării
33
- Toţi călugării - la care se adaugă, în cele ce
urmează, membrii celorlalte Institute care fac profesiunea sfaturilor
evanghelice - după vocaţia proprie fiecăruia, au obligaţia
să lucreze cu toate puterile şi cu râvnă la edificarea
şi creşterea întregului Trup mistic al lui Cristos şi spre
binele Bisericilor particulare.
Ei sunt datori să
urmărească aceste scopuri în primul rând prin rugăciune,
prin fapte de pocăinţă şi prin exemplul vieţii
proprii; Conciliul îi îndeamnă stăruitor să dezvolte
continuu în ei preţuirea şi practica acestora. Dar,
ţinând seama de caracterul propriu al fiecărui Institut, ei
trebuie să se dedice cu tot mai multă generozitate şi
activităţilor externe de apostolat.
34
- Călugării consacraţi pentru îndatorirea preoţiei,
ca să fie şi ei colaboratori înţelepţi ai
Episcopilor, pot astăzi să le fie de un şi mai mare ajutor
acestora, date fiind necesităţile crescânde ale sufletelor. De
aceea, se poate spune că ei aparţin realmente, într-un anume
sens, clerului diecezan, de vreme ce participă la păstorirea
sufletelor şi la operele de apostolat sub autoritatea Păstorilor
sacri.
Şi ceilalţi membri ai
acestor Institute, bărbaţi şi femei, care aparţin şi
ei cu un anume titlu familiei diecezane, aduc un mare ajutor ierarhiei şi,
pe măsură ce cresc necesităţile apostolatului, pot şi
trebuie să aducă o contribuţie tot mai intensă.
35
- Pentru ca în fiecare dieceză operele de apostolat să se
realizeze întotdeauna în armonie, iar unitatea disciplinei
diecezane să fie păstrată cu sfinţenie, se stabilesc
următoarele principii fundamentale:
Călugării
să dea întotdeauna dovadă de ascultare religioasă
şi de respect faţă de Episcopi ca urmaşi ai
Apostolilor. Ori de câte ori sunt chemaţi în mod legitim
la opere de apostolat, ei sunt datori să-şi
îndeplinească în aşa fel misiunea încât
să fie colaboratori activi şi supuşi ai Episcopilor. Mai
mult, călugării să răspundă cu promtitudine
şi fidelitate la cererile şi dorinţele Episcopilor pentru
a-şi asuma o parte mai mare din slujirea spre mântuirea
oamenilor, respectând natura Institutului şi conform
constituţiunilor care, dacă e necesar, vor fi adaptate în
acest scop, ţinând seama de principiile prezentului Decret
conciliar.
Având în vedere necesităţile presante ale sufletelor
şi penuria de cler diecezan, Institutele călugăreşti
care nu sunt dedicate în mod exclusiv vieţii contemplative pot
fi chemate de Episcopi să colaboreze în diferite slujiri
pastorale, fiind respectată totuşi natura proprie a
fiecărui Institut; pentru a oferi această colaborare, Superiorii
călugăreşti să favorizeze, pe cât posibil, chiar
preluarea, eventual temporară, a unor parohii.
Călugării
dedicaţi apostolatului extern să fie pătrunşi de
spiritul Institutului lor şi să păstreze cu fidelitate
regula acestuia şi supunerea faţă de Superiorii proprii;
Episcopii nu vor uita să le reamintească insistent această
obligaţie.
Exemptarea,
prin care călugării ajung să depindă direct de
Supremul Pontif sau de altă Autoritate bisericească, fiind
scoşi de sub jurisdicţia Episcopilor, se referă cu
precădere la ordinea internă a Institutelor, pentru ca în
ele toate elementele să fie mai bine orânduite şi
armonizate şi să contribuie mai mult la înaintarea şi
desăvârşirea vieţii călugăreşti. De
asemenea, exemptarea îngăduie Supremului Pontif să
dispună de călugări spre binele Bisericii universale, iar
altei Autorităţi competente, spre binele Bisericilor aflate sub
jurisdicţia ei.
Această exemptare nu-i împiedică însă pe
călugări să fie supuşi în fiecare dieceză
jurisdicţiei Episcopului, după norma dreptului, în
măsura în care o cer îndeplinirea misiunii pastorale a
acestuia şi buna orânduire a slujirii sufletelor.
Toţi
călugării, exempţi sau nu, sunt supuşi puterii
Ordinariilor locului în cele ce ţin de exercitarea cultului
public - cu respectarea diversităţii Riturilor -, de grija
faţă de suflete, de propovăduirea adresată poporului,
de educaţia religioasă şi morală a
credincioşilor, mai ales a copiilor, de instruirea catehetică
şi de formaţia liturgică şi de ţinuta clerului,
precum şi de diferitele opere în activitatea apostolică pe
care o comportă. Şcolile catolice ale călugărilor sunt
de asemenea supuse Ordinariilor locului în ceea ce priveşte
organizarea şi supravegherea lor generală, fără a fi
atins totuşi dreptul călugărilor privitor la conducerea
lor. De asemenea, călugării sunt datori să respecte toate
dispoziţiile legitime date pentru toţi în Concilii sau
Conferinţe episcopale.
Între
diferitele Institute călugăreşti şi între
acestea şi clerul diecezan să se promoveze o colaborare
organizată. Să se realizeze, de asemenea, o coordonare
strânsă a tuturor operelor şi activităţilor
apostolice, coordonare care depinde în cea mai mare măsură
de dispoziţia supranaturală a sufletelor şi a
minţilor, înrădăcinată şi
întemeiată în iubire. Realizarea acestei coordonări
este de competenţa Scaunului apostolic pentru Biserica
universală; a Păstorilor sacri, fiecare în dieceza lui;
în sfârşit, de competenţa Sinoadelor patriarhale
şi a Conferinţelor episcopale pe teritoriul propriu.
Episcopii sau Conferinţele episcopale, pe de o parte, şi
Superiorii călugăreşti sau Conferinţele Superiorilor majori,
pe de altă parte, sunt rugaţi să realizeze o coordonare
prealabilă a proiectelor pentru operele de apostolat exercitate de
călugări.
Pentru a
promova buna înţelegere şi eficienţa relaţiilor
reciproce dintre Episcopi şi călugări, Episcopii şi
Superiorii călugăreşti sunt rugaţi să se
întâlnească periodic şi ori de câte ori se
consideră oportun pentru a discuta problemele referitoare la
ansamblul activităţilor apostolice pe teritoriul respectiv.
|