|
III. ORGANIZAREA SEMINARIILOR MARI
4 - (Scopul
general al formaţiei)
Seminariile mari sunt necesare
pentru formaţia preoţească. În ele educarea
seminariştilor trebuie să tindă spre formarea unor
adevăraţi păstori sufleteşti, după modelul Domnului
nostru Isus Cristos, Învăţătorul, Preotul şi
Păstorul. Să fie pregătiţi deci pentru slujirea
cuvântului: pentru a înţelege tot mai adânc
cuvântul lui Dumnezeu revelat, a-l asimila prin meditaţie şi
a-l exprima prin cuvânt şi viaţă; pentru slujirea cultului
şi a sfinţirii: ca, rugându-se şi celebrând
acţiunile liturgice, să înfăptuiască lucrarea
mântuirii prin Jertfa euharistică şi prin sacramente; pentru
slujirea de păstori: să ştie să-L facă prezent
oamenilor pe Cristos care "nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a
sluji şi a-Şi da viaţa ca răscumpărare pentru
mulţi" (Mc 10, 45; cf.
In 13, 12-17) şi, făcându-se
slujitori ai tuturor, să-i câştige pe cât mai mulţi
(cf. 1 Cor 9, 19).
De aceea, toate elementele
formaţiei spirituale, intelectuale şi disciplinare să fie
îndreptate în mod convergent spre acest scop pastoral; pentru
realizarea lui toţi superiorii şi profesorii trebuie să
acţioneze în mod statornic şi unanim, în ascultare
fidelă faţă de autoritatea Episcopului.
5 -
(Profilul superiorilor şi profesorilor)
Deoarece formaţia
seminariştilor depinde şi de organizarea înţeleaptă
dar şi, mai ales, de competenţa educatorilor, superiorii şi
profesorii de seminar trebuie aleşi dintre cei mai buni oameni şi
pregătiţi cu grijă printr-o învăţătură
temeinică, prin experienţă pastorală corespunzătoare
şi printr-o specială formaţie spirituală şi pedagogică.
Trebuie deci organizate în acest scop institute sau cel puţin
cursuri corespunzătoare, precum şi întruniri periodice ale
superiorilor de seminarii.
Superiorii şi profesorii
trebuie să fie pătrunşi de faptul că succesul
formaţiei seminariştilor depinde în mare măsură de
felul lor de a gândi şi de a acţiona; sub conducerea
rectorului, să constituie o strânsă unitate de spirit şi
de acţiune şi să alcătuiască între ei şi cu
seminariştii o familie care să răspundă la rugăciunea
Domnului: "Ca toţi să fie una" (In
17, 11) şi să întreţină la elevi
bucuria chemării. Episcopul, la rândul său, cu o grijă
deosebită şi statornică să însufleţească
râvna celor care lucrează în seminar şi să fie
pentru seminarişti un adevărat părinte în Cristos.
În sfârşit, toţi preoţii să considere seminarul
inima diecezei şi să-l sprijine din tot sufletul.
6 -
(Selecţia vocaţiilor)
Cu deosebită atenţie
se vor cerceta, în funcţie de vârstă şi de
dezvoltarea fiecărui candidat, intenţia dreaptă şi
voinţa liberă, aptitudinile spirituale, morale şi intelectuale,
sănătatea corespunzătoare, fizică şi psihică,
ţinând seama şi de eventualele lor înclinaţii
ereditare. Să fie cântărită şi capacitatea
candidaţilor de a-şi asuma obligaţiile preoţeşti
şi de a-şi îndeplini îndatoririle pastorale.
În întreaga
selecţie şi verificare a seminariştilor să se manifeste
întotdeauna fermitatea cuvenită, chiar în condiţiile unei
dureroase lipse de preoţi căci Dumnezeu nu va permite ca Biserica Sa
să ducă lipsă de slujitori dacă sunt promovaţi la
preoţie cei vrednici, iar cei nepotriviţi sunt îndreptaţi
părinteşte, din timp, spre alte profesii şi sunt ajutaţi să
se dedice cu râvnă apostolatului laic, conştienţi de
chemarea lor creştină.
7 -
(Seminariile interdiecezane)
Acolo unde nu fiecare
dieceză are posibilitatea să întreţină în
condiţiile cerute un seminar propriu, să fie înfiinţate
şi sprijinite seminarii interdiecezane, regionale sau naţionale,
pentru a asigura în mod mai eficient o formaţie solidă
seminariştilor, ceea ce trebuie să constituie legea supremă
în acest domeniu. Aceste seminarii, dacă sunt regionale sau
naţionale, se vor conduce după statute fixate de episcopii
interesaţi şi aprobate de Scaunul Apostolic.
În seminariile unde sunt
mulţi elevi, aceştia să fie împărţiţi
raţional, pe grupe mai mici, pentru a se asigura mai bine formarea
personală a fiecăruia, păstrându-se însă
unitatea de conducere şi de instruire.
|