IV. NECESITATEA UNEI MAI INTENSE FORMAŢII SPIRITUALE

        8 - (Viaţă spirituală profundă)
        Formaţia spirituală trebuie să fie strâns unită cu cea doctrinală şi pastorală şi, mai ales cu ajutorul directorului spiritual, să fie astfel realizată încât seminariştii să înveţe să trăiască în continua intimitate a Tatălui, prin Fiul Său Isus Cristos, în Duhul Sfânt. Fiind destinaţi să îmbrace, prin Sfânta Preoţie, chipul lui Cristos Preotul, ei trebuie să se obişnuiască de pe acum să-şi trăiască în prietenie intimă cu El întreaga viaţă. Să trăiască Misterul pascal în aşa fel încât să poată iniţia în acest Mister şi pe poporul care le va fi încredinţat. Să fie învăţaţi să-L caute pe Cristos în meditarea fidelă a cuvântului lui Dumnezeu, în participarea activă la Tainele preasfinte ale Bisericii - mai ales în Euharistie şi în Oficiul divin -, în Episcopul care îi trimite şi în oamenii la care sunt trimişi, mai ales în cei săraci, în cei mici, în cei bolnavi, în cei păcătoşi, în necredincioşi. Cu încredere filială să o iubească şi să o cinstească pe Preacurata Fecioară Maria, pe care Isus Cristos, murind pe Cruce, a dat-o ca Mamă ucenicului Său.
        Să fie încurajate exerciţiile de pietate verificate de experienţa venerabilă a Bisericii; se va evita însă ca formaţia spirituală să constea numai în acestea şi să dezvolte numai sentimentul religios. Seminariştii să înveţe mai degrabă să trăiască după Evanghelie, să se întărească în credinţă, speranţă şi iubire aşa încât, prin exercitarea lor, să dobândească spiritul rugăciunii, să obţină întărirea şi ocrotirea chemării, să primească putere în practicarea celorlalte virtuţi şi să crească în zelul de a câştiga pe toţi oamenii pentru Cristos.

        9 - (Educarea simţului Bisericii şi a ascultării faţă de ea)
        Seminariştii trebuie să se pătrundă de misterul Bisericii, pus în mod deosebit în lumină de acest Conciliu, aşa încât, uniţi cu Vicarul lui Cristos printr-o iubire smerită şi filială şi - după primirea Preoţiei - ataşaţi de Episcopul lor, fiindu-i colaboratori fideli, şi conlucrând cu confraţii lor, să dea mărturie pentru acea unitate prin care oamenii sunt atraşi la Cristos. Să înveţe să participe cu inimă deschisă la viaţa întregii Biserici, după cuvântul Sfântului Augustin: "În măsura în care omul iubeşte Biserica lui Cristos, în acea măsură Îl are pe Duhul Sfânt". Seminariştii să înţeleagă foarte limpede că nu sunt meniţi să stăpânească şi să primească cinstire, ci sunt destinaţi total slujirii lui Dumnezeu şi misiunii pastorale. Cu deosebită grijă să fie educaţi la ascultarea preoţească, la viaţa de sărăcie şi la spiritul de abnegaţie, aşa încât să se obişnuiască să renunţe fără ezitare la cele care sunt îngăduite dar nu sunt de folos şi să se conformeze lui Cristos cel răstignit.
        Să fie conştientizaţi de greutăţile pe care trebuie să le ia asupra lor, fără a li se ascunde nici o dificultate a vieţii preoţeşti; totuşi în viitoarea activitate nu trebuie să privească numai primejdia, ci mai degrabă să fie formaţi spre o cât mai mare întărire a vieţii spirituale prin însăşi activitatea pastorală.

        10 - (Educarea curăţiei)
        Seminariştii care, conform legilor sfinte în vigoare pentru Ritul lor, urmează tradiţia venerabilă a celibatului preoţesc, trebuie educaţi cu atenţie pentru această stare în care, renunţând, pentru Împărăţia cerurilor la viaţa de căsătorie (cf. Mt 19, 12), se ataşează de Cristos cu o iubire neîmpărţită, profund conformă Noului Legământ, dau mărturie pentru învierea viitoare (cf. Lc 20, 36) şi primesc un ajutor puternic pentru trăirea continuă a iubirii desăvârşite prin care, în slujirea preoţească, se pot face tuturor toate. Să fie profund convinşi că această stare trebuie îmbrăţişată cu recunoştinţă, nu numai ca o poruncă a legii bisericeşti, ci ca un dar de preţ al lui Dumnezeu, care trebuie cerut cu umilinţă şi căruia trebuie să-i răspundă fără ezitare, cu toată libertatea şi generozitatea, sub inspiraţia şi cu ajutorul harului Duhului Sfânt.
        Seminariştii să cunoască aşa cum se cuvine îndatoririle şi demnitatea căsătoriei creştine, ce reprezintă iubirea dintre Cristos şi Biserică (cf. Ef 5, 22-33); să fie conştienţi însă de superioritatea fecioriei consacrate lui Cristos, aşa încât să se ofere Domnului printr-o dăruire completă a trupului şi a sufletului pe baza unei alegeri matur chibzuite şi generoase.
        Să fie avertizaţi asupra primejdiilor care le ameninţă curăţia, mai ales în societatea de azi; ajutaţi de mijloacele potrivite, divine şi umane, să înveţe să-şi asume astfel renunţarea la căsătorie încât viaţa şi activitatea lor nu numai să nu aibă de suferit de pe urma celibatului, ci mai curând ei să dobândească o stăpânire mai adâncă a sufletului şi a trupului, o maturizare mai deplină şi o pătrundere mai desăvârşită a fericirii evanghelice.

        11 - (Stăpânirea de sine)
        Să fie păstrate cu sfinţenie normele educaţiei creştine, completându-le corespunzător cu descoperirile recente ale psihologiei şi pedagogiei sănătoase. Printr-o formaţie gândită cu înţelepciune trebuie cultivată la seminarişti şi cuvenita maturitate umană manifestată mai ales printr-o anumită stabilitate sufletească, prin capacitatea de a lua hotărâri chibzuite şi prin puterea de discernământ asupra evenimentelor şi a oamenilor. Seminariştii să se obişnuiască să-şi perfecţioneze caracterul; să fie formaţi la tăria sufletească şi, în general, să înveţe să preţuiască virtuţile care sunt mult apreciate de oameni şi care îl fac iubit pe un slujitor al lui Cristos, cum ar fi loialitatea, grija statornică pentru dreptate, fidelitatea faţă de cuvântul dat, buna cuviinţă în purtări, modestia şi caritatea în discuţii.
        În viaţa seminarului disciplina trebuie apreciată nu numai ca un sprijin puternic al vieţii comune şi al carităţii, ci şi ca o parte integrantă a sistemului de educaţie pentru a dobândi stăpânirea de sine, pentru a ajunge la o temeinică maturitate a persoanei şi pentru formarea celorlalte dispoziţii sufleteşti care sunt de mare ajutor pentru activitatea bine orânduită şi rodnică a Bisericii. Această disciplină să fie însă astfel exercitată încât să formeze la seminarişti atitudinea lăuntrică de a accepta autoritatea superiorilor din convingere intimă, în conştiinţă (cf. Rom 13, 5) şi pentru motive supranaturale. Pe de altă parte, normele disciplinare trebuie aplicate în funcţie de vârsta seminariştilor, astfel încât, pe măsură ce ei se obişnuiesc treptat să se conducă pe ei înşişi, să înveţe în acelaşi timp să-şi folosească libertatea cu înţelepciune, să acţioneze spontan şi energic, să colaboreze cu confraţii şi cu laicii.
        Întreaga atmosferă a seminarului, străbătută de grijă pentru viaţa interioară şi pentru tăcere precum şi de preocuparea de întrajutorare, să fie astfel orientată încât să constituie o iniţiere la viitoarea viaţă preoţească.

        12 - (Ucenicia pastorală)
        Pentru ca formaţia spirituală să se întemeieze pe baze mai solide şi seminariştii să-şi îmbrăţişeze chemarea în urma unei alegeri matur chibzuite, Episcopii vor stabili un interval corespunzător de timp pentru o pregătire spirituală mai intensă. Tot Episcopii trebuie să aprecieze oportunitatea unei întreruperi temporare a studiilor sau a organizării unei perioade de ucenicie pastorală adecvate pentru a asigura mai bine verificarea candidaţilor la preoţie. De asemenea este de competenţa Episcopilor să decidă, în funcţie de condiţiile fiecărei regiuni, dacă trebuie fixată o vârstă mai matură faţă de cea prescrisă actualmente de dreptul comun pentru Ordinele sacre, precum şi dacă e oportun ca seminariştii, la terminarea studiilor teologice, să exercite pentru o anumită perioadă de timp diaconatul înainte de a fi primiţi la preoţie.