Capitolul II

LIBERTATEA RELIGIOASĂ ÎN LUMINA REVELAŢIEI

        9 - (Învăţătura despre libertatea religioasă îşi are rădăcinile în revelaţie)
        Ceea ce declară Conciliul Vatican II despre dreptul omului la libertatea religioasă îşi are fundamentul în demnitatea persoanei, ale cărei exigenţe s-au manifestat tot mai deplin minţii omeneşti de-a lungul experienţei veacurilor. Mai mult, această doctrină despre libertate îşi are rădăcinile în Revelaţia divină şi de aceea trebuie cu atât mai mult să fie respectată cu sfinţenie de creştini. Într-adevăr, deşi Revelaţia nu afirmă în mod explicit dreptul la imunitatea faţă de orice constrângere externă în materie de religie, totuşi ea dezvăluie demnitatea persoanei umane în toată amploarea ei, arată respectul lui Cristos faţă de libertatea omului în îndeplinirea datoriei de a crede în cuvântul lui Dumnezeu şi ne învaţă spiritul pe care ucenicii unui astfel de Învăţător trebuie să-l recunoască şi să-l urmeze în toate. Prin toate acestea sunt reliefate principiile generale pe care se întemeiază învăţătura acestei Declaraţii despre libertatea religioasă. Mai ales libertatea religioasă în societate este în acord total cu libertatea actului de credinţă creştină.

        10 - (Libertatea actului de credinţă)
        Unul dintre cele mai importante capitole ale învăţăturii catolice cuprins în cuvântul lui Dumnezeu şi propovăduit cu statornicie de Sfinţii Părinţi este că omul trebuie să-I răspundă lui Dumnezeu printr-o credinţă de bunăvoie şi că nimeni nu poate fi, aşadar silit să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei sale. Într-adevăr, prin însăşi natura sa actul de credinţă este voluntar deoarece omul, răscumpărat de Cristos Mântuitorul şi chemat prin Isus Cristos la înfierea divină, nu se poate ataşa de Dumnezeu care Se revelează decât dacă, atras de Tatăl, Îi oferă lui Dumnezeu o supunere liberă şi raţională de credinţă. Aşadar este pe deplin corespunzător cu natura credinţei ca în materie de religie să fie exclusă orice formă de constrângere din partea oamenilor. Prin urmare, principiul libertăţii religioase contribuie mult la favorizarea unei stări de lucruri în care oamenii pot fi chemaţi fără piedici la credinţa creştină, o pot îmbrăţişa din toată inima şi o pot mărturisi activ prin întreaga lor viaţă.

        11 - (Modul de a acţiona al lui Cristos şi al Apostolilor Săi)
        Dumnezeu îi cheamă, desigur, pe oameni să-L slujească în spirit şi adevăr şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă, dar nu îi constrânge. Într-adevăr, Dumnezeu ţine seama de demnitatea persoanei umane create de El, care trebuie să fie călăuzită de judecata proprie şi să se bucure de libertate. Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus, în care Dumnezeu S-a dezvăluit în mod perfect pe Sine şi căile Sale. Cristos, Învăţătorul şi Domnul nostru, blând şi smerit cu inima, i-a atras şi i-a invitat cu răbdare pe ucenici. E drept că El Şi-a sprijinit şi Şi-a confirmat propovăduirea prin minuni, însă a făcut-o pentru a trezi şi a întări credinţa ascultătorilor, nu pentru a exercita asupra lor o constrângere. Desigur, i-a mustrat pe cei care Îl ascultau, pentru necredinţa lor, dar lăsând pedeapsa pe seama lui Dumnezeu în ziua Judecăţii. Trimiţându-i pe Apostoli în lume, le-a spus: "Cel care va crede şi se va boteza va fi mântuit, iar cel care nu va crede va fi osândit" (Mc 16, 16). Recunoscând că odată cu grâul a fost semănată şi neghina, a poruncit să fie lăsate să crească amândouă până la secerişul care va fi la sfârşitul veacurilor. Nevrând să fie un Mesia politic şi dominator cu forţa, a preferat să Se numească pe Sine Fiul Omului, venit "să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi" (Mc 10, 45). El S-a arătat Slujitorul desăvârşit al lui Dumnezeu care "nu va frânge trestia strivită şi nu va stinge feştila ce fumegă încă" (Mt 12, 20). A recunoscut puterea civilă şi drepturile ei, poruncind să i se dea dajdie Cezarului, dar a avertizat limpede că trebuie respectate drepturile superioare ale lui Dumnezeu: "Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele care sunt ale lui Dumnezeu" (Mt 22, 21). În sfârşit, împlinind pe Cruce opera Răscumpărării prin care le-a dobândit oamenilor mântuirea şi adevărata libertate, Şi-a desăvârşit revelaţia. A dat mărturie despre adevăr, dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care îl respingeau. Căci împărăţia Lui nu se apără cu sabia, ci se întăreşte mărturisind şi ascultând adevărul şi creşte prin iubirea cu care Cristos, ridicat pe Cruce, îi atrage pe oameni la Sine.
        Apostolii, învăţaţi de cuvântul şi exemplul lui Cristos, au urmat aceeaşi cale. Încă de la începuturile Bisericii, ucenicii lui Cristos s-au străduit să-i convertească pe oameni la mărturisirea lui Cristos Domnul nu prin constrângere, nici prin artificii nedemne de Evanghelie, ci mai presus de toate prin puterea cuvântului lui Dumnezeu. Ei vesteau cu tărie tuturor planul lui Dumnezeu Mântuitorul "care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1 Tim 2, 4); însă în acelaşi timp îi respectau pe cei slabi, chiar dacă aceştia se aflau în greşeală, arătând astfel cum "fiecare dintre noi va da socoteală pentru sine lui Dumnezeu" (Rom 14, 12) şi, prin urmare, este dator să asculte numai de propria conştiinţă. Asemenea lui Cristos, Apostolii s-au străduit mereu să dea mărturie despre adevărul lui Dumnezeu, plini de îndrăzneală în faţa poporului şi a căpeteniilor pentru "a vesti cuvântul lui Dumnezeu cu încredere" (Fapte 4, 31). Căci ei credeau cu tărie că Evanghelia este într-adevăr puterea lui Dumnezeu spre mântuirea tuturor acelora care cred. Dispreţuind aşadar toate "armele trupeşti", urmând exemplul blândeţii şi modestiei lui Cristos, ei au propovăduit cuvântul lui Dumnezeu pe deplin încrezători în puterea divină a acestui cuvânt de a nimici forţele potrivnice lui Dumnezeu şi de a-i duce pe oameni la credinţa şi ascultarea faţă de Cristos. Ca şi Învăţătorul, la fel şi Apostolii au recunoscut autoritatea civilă legitimă: "Nu există autoritate decât de la Dumnezeu", afirmă Apostolul, şi de aceea porunceşte: "Tot omul să fie supus stăpânirilor mai înalte... Cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu" (Rom 13, 1-2). În acelaşi timp însă nu s-au temut să reziste puterii publice dacă aceasta se opunea puterii sfinte a lui Dumnezeu: "Se cuvine să ascultăm mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni" (Fapte 5, 29). Această cale au urmat-o nenumăraţi martiri şi credincioşi prin veacuri şi pretutindeni.

        12 - (Biserica merge pe urmele lui Cristos şi ale Apostolilor)
        Aşadar Biserica, fidelă adevărului evanghelic, urmează calea lui Cristos şi a Apostolilor atunci când recunoaşte principiul libertăţii religioase ca fiind conform demnităţii omului şi revelaţiei lui Dumnezeu şi favorizează această libertate. De-a lungul veacurilor, ea a păstrat şi a transmis doctrina primită de la Învăţătorul ei şi de la Apostoli. Chiar dacă în viaţa Poporului lui Dumnezeu peregrinând prin vicisitudinile istoriei umane au existat uneori moduri de a acţiona mai puţin conforme, sau chiar contrare spiritului Evangheliei, a dăinuit totuşi mereu învăţătura Bisericii că nimeni nu trebuie adus la credinţă prin constrângere.
        Astfel fermentul Evangheliei a lucrat îndelung în minţile oamenilor şi a contribuit mult ca, în decursul timpurilor, oamenii să recunoască mai larg demnitatea persoanei şi să se maturizeze convingerea că în materie de religie ea trebuie să fie imună de orice constrângere omenească.

        13 - (Libertatea Bisericii)
        Printre lucrurile care privesc binele Bisericii şi chiar binele cetăţii pământeşti şi care trebuie păstrate mereu şi pretutindeni şi apărate de orice încălcare, cel mai important este, de bună seamă, ca Biserica să se bucure de atâta libertate de acţiune câtă e cerută de grija pentru mântuirea oamenilor. Într-adevăr este sacră această libertate cu care Fiul Unul-născut al lui Dumnezeu a înzestrat Biserica dobândită cu Sângele Său. Ea este în aşa fel proprie Bisericii încât cei care o combat lucrează împotriva voinţei lui Dumnezeu. Libertatea Bisericii este un principiu fundamental în relaţiile dintre Biserică, pe de o parte, şi puterile publice precum şi întreaga ordine civilă, pe de altă parte.
        În societatea umană şi în faţa oricărei puteri publice Biserica îşi revendică libertatea în calitatea sa de autoritate spirituală, întemeiată de Cristos Domnul, care are din poruncă divină obligaţia de a merge în lumea întreagă şi de a propovădui Evanghelia la toată făptura. Biserica îşi revendică, de asemenea, libertatea în calitate de societate de oameni care au dreptul să trăiască în societatea civilă după normele credinţei creştine.
        Acolo unde principiul libertăţii religioase nu este numai proclamat în cuvinte şi întărit de legi, ci este cu sinceritate transpus în practică, acolo Biserica se bucură în sfârşit de condiţiile de drept şi de fapt ale independenţei necesare pentru îndeplinirea misiunii divine, independenţă pe care autorităţile bisericeşti au revendicat-o din ce în ce mai insistent în societate. În acelaşi timp creştinii, ca şi ceilalţi oameni, se bucură de dreptul civil de a nu fi împiedicaţi să trăiască după conştiinţa proprie. Aşadar libertatea Bisericii este în concordanţă cu acea libertate religioasă care trebuie recunoscută ca un drept pentru toţi oamenii şi toate comunităţile şi trebuie reglementată prin organizarea juridică.

        14 - (Misiunea Bisericii)
        Pentru a se supune poruncii divine: "Învăţaţi toate neamurile" (Mt 28, 19), Biserica catolică trebuie să lucreze cu neobosită grijă, astfel încât "cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească grabnic şi să fie preamărit" (2 Tes 3, 1).
        Aşadar Biserica cere insistent ca fiii săi "mai întâi de toate să înalţe cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii... Acest lucru este bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului" (1 Tim 2, 1-4).
        Însă, în formarea conştiinţei lor, creştinii trebuie să ţină seama cu seriozitate de învăţătura sacră şi sigură a Bisericii. Căci din voinţa lui Cristos Biserica catolică este învăţătoarea adevărului şi misiunea ei este de a vesti şi a învăţa în mod autentic Adevărul care este Cristos şi în acelaşi timp de a declara şi de a întări cu autoritatea sa principiile ordinii morale care izvorăsc din însăşi natura umană. Pe lângă aceasta, creştinii, purtându-se cu înţelepciune faţă de cei din afară, se străduiesc, "în Duhul Sfânt, cu iubire nefăţarnică, prin cuvântul adevărului" (2 Cor 6, 6-7), să răspândească lumina vieţii cu toată siguranţa şi cu tărie apostolică, până la vărsarea sângelui.
        Într-adevăr, ucenicul are faţă de Cristos Învăţătorul obligaţia gravă să cunoască tot mai deplin adevărul primit de la El, să-l vestească cu fidelitate şi să-l apere cu tărie, excluzând orice mijloc contrar spiritului evanghelic. În acelaşi timp totuşi, iubirea lui Cristos îl îndeamnă fără de răgaz să se poarte cu iubire, cu prudenţă şi cu răbdare faţă de oamenii care se află în eroare sau în ignoranţă în ce priveşte credinţa. Aşadar trebuie să se ţină seama atât de îndatoririle faţă de Cristos, Cuvântul dătător de viaţă care trebuie propovăduit, cât şi de drepturile persoanei umane, precum şi de măsura Harului dat de Dumnezeu, prin Cristos, omului, care este chemat să primească şi să mărturisească de bunăvoie credinţa.

        15 - (Concluzie)
        Este evident faptul că oamenii epocii contemporane doresc să-şi poată mărturisi în mod liber religia, în particular şi în public; mai mult, libertatea religioasă a fost declarată ca drept civil în majoritatea Constituţiilor şi a fost recunoscută în mod solemn prin documente internaţionale.
        Însă nu lipsesc regimurile în care, chiar dacă libertatea cultului religios este recunoscută prin Constituţie, totuşi puterea publică se străduieşte să-i îndepărteze pe cetăţeni de la profesarea religiei şi să facă viaţa comunităţilor religioase dificilă şi precară.
        Salutând cu bucurie semnele favorabile ale vremurilor noastre dar şi denunţând cu amărăciune aceste fapte deplorabile, Conciliul îi îndeamnă pe catolici şi îi roagă pe toţi oamenii să reflecteze cu cea mai mare atenţie cât este de necesară libertatea religioasă, mai ales în condiţia prezentă a familiei umane.
        Într-adevăr, este evident că toate popoarele tind tot mai mult spre unitate, relaţii tot mai strânse se stabilesc între oameni de culturi şi religii diferite, iar conştiinţa propriei responsabilităţi creşte în fiecare om. De aceea, pentru a se instaura şi a se consolida relaţii paşnice şi bună înţelegere în neamul omenesc, se impune ca pretutindeni libertatea religioasă să fie ocrotită printr-o garanţie juridică eficientă şi să se respecte îndatoririle şi drepturile supreme ale oamenilor de a-şi duce liber în societate viaţa religioasă.
        Să dea Dumnezeu, Părintele tuturor, ca familia umană, respectând cu grijă exercitarea libertăţii religioase în societate, să fie dusă, prin harul lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt, la sublima şi veşnica "libertate a măririi fiilor lui Dumnezeu" (Rom 8, 21).

        Toate cele stabilite în această Declaraţie, şi fiecare în parte, au plăcut Părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii Părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

        Roma, Sfântul Petru, 7 decembrie 1965
        Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
        (Urmează semnăturile Părinţilor)