Capitolul IV
MISIONARII
23 -
(Vocaţia misionară)
Deşi îndatorirea de
a răspândi credinţa îi revine oricărui ucenic al lui
Cristos, Domnul cheamă mereu din numărul ucenicilor pe cei pe care
îi vrea ca să fie cu El şi să-i trimită să
propovăduiască neamurilor. De aceea, prin Duhul Sfânt care
împarte carismele după cum voieşte spre folos, El insuflă
în inimile unora vocaţia misionară şi în
acelaşi timp face să apară în Biserică Institute care
îşi asumă ca proprie misiunea evanghelizării care
aparţine întregii Biserici.
Într-adevăr sunt
marcaţi cu o chemare deosebită aceia care, având
înclinaţie naturală şi fiind potriviţi ca aptitudini
şi fire, sunt gata să-şi asume activitatea misionară, fie
ei autohtoni, fie străini: preoţi, călugări, laici.
Trimişi de autoritatea legitimă, ei merg din credinţă
şi ascultare la aceia care sunt departe de Cristos, puşi deoparte
pentru lucrarea la care au fost aleşi ca slujitori ai Evangheliei
"pentru ca darul păgânilor să fie bine primit şi
sfinţit în Duhul Sfânt" (Rom
15, 16).
24 -
(Spiritualitatea misionară)
Lui Dumnezeu, care îl
cheamă, omul trebuie să-I răspundă în aşa fel
încât, necerând sfat de la trup şi sânge, să
se dedice în întregime lucrării Evangheliei. Dar el nu poate
da acest răspuns fără inspiraţia şi puterea Duhului
Sfânt. Într-adevăr, cel trimis intră în viaţa
şi în misiunea Aceluia care "S-a nimicit pe Sine luând
fire de rob" (Fil 2, 7). De aceea trebuie
să fie gata să rămână fidel pentru întreaga
viaţă chemării sale, să renunţe la sine şi la tot
ce considera până atunci că este al său şi să se
facă tuturor toate.
Vestind Evanghelia la neamuri,
să facă cunoscut cu încredere, misterul lui Cristos, al
cărui crainic este, astfel încât, întru El, să
aibă îndrăzneala să vorbească aşa cum se cuvine
să o facă, fără a se ruşina de scandalul Crucii.
Mergând pe urmele Învăţătorului său blând
şi smerit cu inima, să arate că jugul Lui e dulce şi povara
Lui uşoară. Printr-o viaţă cu adevărat evanghelică,
întru multă răbdare, cu statornicie, cu blândeţe, cu
dragoste nefăţarnică, să dea mărturie Domnului
său, dacă e nevoie, şi până la vărsarea
sângelui. Va cere de la Dumnezeu curaj şi putere ca să
înţeleagă că, în mijlocul încercărilor
şi al profundei sărăcii pe care le întâmpină,
se află belşug de bucurie. Să fie convins că ascultarea este
virtutea distinctivă a slujitorului lui Cristos care a
răscumpărat neamul omenesc prin ascultarea Sa.
Pentru a nu nesocoti harul care
se află în ei, vestitorii Evangheliei trebuie zilnic să se
reînnoiască spiritual. Ordinarii locului şi Superiorii
călugăreşti să-i reunească pe misionari la anumite
intervale, ca ei să se întărească în speranţa
vocaţiei lor şi să se reînnoiască în slujirea
apostolică; în acest scop se vor putea înfiinţa case
adecvate.
25 -
(Formarea spirituală şi morală)
Viitorul misionar trebuie
să fie pregătit pentru o lucrare atât de înaltă
printr-o formaţie spirituală şi morală deosebită. El
trebuie să fie gata să ia iniţiative, să fie statornic
în ducerea la bun sfârşit a activităţilor, perseverent
în dificultăţi, să îndure cu răbdare şi
tărie singurătatea, oboseala, truda zadarnică. Va ieşi
înaintea oamenilor cu minte deschisă şi cu inimă
largă, îşi va asuma bucuros îndatoririle
încredinţate, se va adapta cu generozitate la moravurile unor popoare
străine şi la situaţiile schimbătoare; în armonie
şi caritate reciprocă îşi va oferi colaborarea
fraţilor săi şi tuturor celor care se dedică aceleiaşi
lucrări astfel încât, împreună cu
credincioşii, după exemplul comunităţii apostolice, să
fie o inimă şi un suflet.
Aceste dispoziţii
sufleteşti trebuie exersate cu grijă încă din timpul
formaţiei; ele trebuie cultivate, sporite şi alimentate de viaţa
spirituală. Pătruns de credinţă vie şi de
speranţă nezdruncinată, misionarul să fie om de rugăciune;
să fie însufleţit de duhul tăriei, al dragostei şi al
chibzuinţei; să înveţe să fie mulţumit cu ce
are; să poarte în sine, în spirit de jertfă, moartea lui
Isus, pentru ca viaţa lui Isus să lucreze în aceia la care este
trimis; din zel pentru suflete, să dăruiască totul cu dragă
inimă şi să se dăruiască pe sine însuşi
pentru suflete, astfel încât "prin împlinirea
zilnică a datoriei, să crească în iubirea faţă
de Dumnezeu şi de aproapele". Astfel, supunându-se
împreună cu Cristos voinţei Tatălui, Îi va continua
misiunea sub autoritatea ierarhică a Bisericii şi va colabora la
misterul mântuirii.
26 -
(Formaţia doctrinală şi apostolică)
Cei care vor fi trimişi la
diferitele neamuri trebuie, ca buni slujitori ai lui Cristos, să fie
hrăniţi "cu cuvintele credinţei şi ale
învăţăturii celei bune" (1 Tim
4, 6) pe care să le soarbă în primul rând
din Sfânta Scriptură, aprofundând misterul lui Cristos,
căruia Îi vor fi crainici şi martori.
De aceea toţi misionarii -
preoţi, fraţi, surori, laici - trebuie pregătiţi şi
formaţi fiecare după condiţia sa, ca să fie pe măsura
lucrării pe care o vor avea de îndeplinit. Chiar de la început
formaţia lor doctrinală trebuie astfel organizată
încât să nu piardă din vedere universalitatea Bisericii
şi diversitatea popoarelor. Acest lucru e valabil pentru toate
disciplinele prin care se pregătesc să-şi împlinească
slujirea, precum şi despre alte ştiinţe în care e bine
să fie instruiţi spre a avea o cunoaştere generală a
popoarelor, a culturilor, a religiilor, orientată nu numai spre trecut, ci
şi către prezent. Într-adevăr, oricine se
pregăteşte să meargă la un alt popor trebuie să-i
preţuiască mult patrimoniul, limbile şi obiceiurile. E
indispensabil ca viitorul misionar să întreprindă studii de
misiologie, adică să cunoască învăţătura
şi normele Bisericii privitoare la activitatea misionară, să
ştie ce căi au străbătut de-a lungul veacurilor vestitorii
Evangheliei, precum şi situaţia actuală a misiunilor şi metodele
socotite astăzi mai eficiente.
Deşi această
formaţie integrală trebuie să fie în totalitate
însufleţită de zel pastoral, trebuie să se ofere
totuşi şi o formaţie apostolică specială şi bine
orânduită, nu numai teoretică, ci şi practică.
Cât mai mulţi
călugări şi călugăriţe trebuie să fie bine
instruiţi şi pregătiţi în arta catehetică,
pentru a putea colabora tot mai mult la apostolat.
Chiar şi aceia care se
dedică numai temporar activităţii misionare trebuie să
dobândească o formaţie adecvată condiţiei lor.
Aceste diverse feluri de
pregătire trebuie să fie completate pe teritoriile de misiune, astfel
încât misionarii să capete cunoştinţe mai largi
despre istoria, structurile sociale şi obiceiurile popoarelor, să le
pătrundă ordinea morală şi preceptele religioase precum
şi ideile pe care şi le-au format, după tradiţiile lor
sacre, despre Dumnezeu, lume şi om. Să ajungă la o
cunoaştere a limbilor respective într-o măsură care
să le permită să le folosească fluent şi corect
şi astfel să aibă mai uşor acces la minţile şi
inimile oamenilor. Pe lângă aceasta, trebuie să fie
iniţiaţi cum se cuvine cu privire la nevoile pastorale speciale ale
respectivelor ţări.
Unii vor trebui să
primească o pregătire mai adâncă în Institutele
misiologice sau în alte facultăţi şi
universităţi pentru a putea îndeplini mai eficient anumite
îndatoriri şi, prin ştiinţa lor, să-i poată
ajuta pe ceilalţi misionari în îndeplinirea
activităţii misionare, care, mai ales în timpurile noastre,
prezintă atâtea dificultăţi şi
posibilităţi. În plus, este foarte de dorit să fie
puşi la îndemâna Conferinţelor Episcopale regionale un
număr suficient de astfel de specialişti, a căror
ştiinţă şi experienţă să poată fi
folosită în necesităţile funcţiei lor. Nu trebuie
să lipsească nici experţii în utilizarea mijloacelor
tehnice şi de comunicare socială, a căror importanţă
trebuie apreciată de toţi.
27 -
(Institutele care lucrează în misiuni)
Toate acestea, deşi sunt
absolut necesare pentru oricine este trimis la neamuri, în fapt pot fi cu
greu realizate de indivizi izolaţi. Întrucât
însăşi activitatea misionară, după cum o arată
experienţa, nu poate fi împlinită de persoane izolate,
vocaţia comună le-a adunat în Institute în care,
unindu-şi forţele, pot primi o formaţie adecvată şi
pot săvârşi această lucrare în numele Bisericii
şi după voinţa autorităţii ierarhice. De multe secole
aceste Institute au purtat povara zilei şi a arşiţei, fie
că s-au dedicat total activităţii misionare, fie parţial.
Adesea Sfântul Scaun le-a încredinţat evanghelizarea unor
teritorii vaste, în care ei au adunat laolaltă pentru Dumnezeu un
popor nou, o Biserică locală strânsă în jurul Păstorilor
proprii. Cu zelul şi cu experienţa pe care o au, în colaborare
frăţească, îngrijindu-se de mântuirea sufletelor sau
îndeplinind îndatoriri speciale spre binele comun, ei vor sluji
Bisericile pe care le-au întemeiat în sudoarea frunţii sau
chiar cu sângele lor.
Uneori îşi vor asuma
anumite sarcini mai urgente pentru toată întinderea unei regiuni, de
pildă evanghelizarea unor grupuri sau a unor popoare care, din anumite
motive, nu au primit, poate, mesajul evanghelic sau i-au opus până
acum rezistenţă.
La nevoie, ei trebuie să
fie gata să-i formeze şi să-i ajute cu experienţa lor pe
aceia care se dedică numai temporar activităţii misionare.
Din aceste motive, şi
pentru că există încă multe neamuri ce trebuie aduse la
Cristos, aceste Institute rămân absolut necesare.
|