Capitolul VI
DESPRE COLABORARE
35 -
Biserica întreagă fiind misionară şi opera
evanghelizării fiind o îndatorire fundamentală a Poporului lui
Dumnezeu, Conciliul îi invită pe toţi la o profundă
reînnoire lăuntrică pentru ca, având o
conştiinţă vie a propriei responsabilităţi în
răspândirea Evangheliei, să-şi asume partea ce le revine
în cadrul operei misionare printre păgâni.
36 -
(Îndatorirea misionară a întregului Popor al lui Dumnezeu)
Ca mădulare ale lui Cristos
cel viu, încorporaţi în El şi făcuţi asemea Lui
prin Botez precum şi prin Mir şi Euharistie, toţi
credincioşii sunt datori să colaboreze la creşterea şi
dezvoltarea Trupului Său pentru a-l duce cât mai curând la
plinătate.
De aceea toţi fiii Bisericii
trebuie să aibe conştiinţa vie a responsabilităţii lor
faţă de lume, să cultive în ei înşişi un
spirit cu adevărat catolic şi să-şi angajeze puterile
în opera evanghelizării. Să ştie, însă, cu
toţii că prima şi cea mai însemnată datorie a lor pentru
răspândirea credinţei este trăirea profundă a
vieţii creştine. Într-adevăr, râvna lor în
slujirea lui Dumnezeu şi iubirea lor faţă de aproapele vor aduce
un nou suflu spiritual întregii Biserici, care va apărea ca un steag
înalţat pentru popoare, "lumină a lumii"
(Mt 5, 14) şi "sare a
pământului" (Mt 5, 13).
Această mărturie de viaţă va fi mai eficace dacă va fi
oferită împreună cu alte grupări creştine, după
normele Decretului despre Ecumenism.
Din acest spirit reînnoit
se vor înălţa spontan spre Dumnezeu rugăciuni şi
fapte de pocăinţă ca El să dea rodnicie, cu harul Său,
muncii misionarilor; se vor naşte vocaţii misionare şi vor veni
din belşug resursele de care misiunile au nevoie.
Pentru ca toţi
creştinii şi fiecare în parte să cunoască în
mod corespunzător situaţia actuală a Bisericii în lume
şi să audă glasul mulţimilor care strigă
"Ajută-ne!", trebuie să li se ofere informaţii cu
caracter misionar, folosindu-se şi mijloacele moderne de comunicare
socială, astfel încât, devenind conştienţi că
activitatea misionară îi priveşte direct, să-şi
deschidă inima faţă de nevoile atât de nemăsurate şi
de profunde ale oamenilor şi să le poată veni în ajutor.
Este necesară de asemenea
o coordonare a acestor informaţii şi o cooperare cu organismele
naţionale şi internaţionale.
37 -
(Îndatorirea misionară a comunităţilor creştine)
Deoarece Poporul lui Dumnezeu
trăieşte în comunităţi mai ales diecezane şi
parohiale, şi, într-un fel, în acestea se arată ca atare,
şi aceste comunităţi sunt datoare să dea mărturie
pentru Cristos în faţa neamurilor.
Harul reînnoirii nu poate
creşte în comunităţi decât dacă fiecare dintre
ele îşi lărgeşte spaţiul iubirii sale până
la marginile pământului şi dacă are pentru cei de departe
o grijă la fel de mare ca pentru proprii săi membri.
În acest fel
întreaga comunitate se roagă, cooperează şi exercită
o activitate printre păgâni prin fiii săi pe care Dumnezeu
îi alege pentru această îndatorire înaltă.
Cu condiţia să nu se
neglijeze opera misionară universală, va fi deosebit de utilă
păstrarea legăturii cu misionarii originari din respectiva comunitate
sau cu o parohie sau cu o dieceză de misiune, ca să devină
vizibilă comuniunea dintre comunităţi şi să fie spre
edificare reciprocă.
38 -
(Îndatorirea misionară a episcopilor)
Toţi episcopii, ca membrii
ai Corpului Episcopal, care este urmaşul Colegiului Apostolilor, nu au
fost consacraţi numai pentru o dieceză, ci pentru mântuirea
întregii lumi. Porunca lui Cristos de a vesti Evanghelia la toată
făptura li se adresează în primul rând şi nemijlocit
lor, împreună cu Petru şi sub conducerea lui Petru. De aici se
naşte acea comuniune şi cooperare dintre Biserici care este
astăzi atât de necesară pentru continuarea operei de
evanghelizare. În puterea acestei comuniuni, fiecare Biserică
poartă grija tuturor celorlalte, ele îşi dezvăluie
reciproc nevoile şi îşi împărtăşesc
bunurile, de vreme ce creşterea Trupului lui Cristos este
îndatorirea întregului Colegiu episcopal.
Iniţiind, promovând
şi conducând activitatea misionară în dieceza sa cu care
constituie o unitate, Episcopul face prezente şi, într-un fel,
vizibile spiritul şi râvna misionară a Poporul lui Dumnezeu,
astfel încât întreaga dieceză devine misionară.
Este îndatorirea
Episcopului să trezească în poporul său, mai ales printre
cei bolnavi şi apăsaţi de greutăţi, suflete care
să ofere lui Dumnezeu, cu toată generozitatea, rugăciuni şi
fapte de pocăinţă pentru evanghelizarea lumii; să
încurajeze cu bucurie vocaţiile tinerilor şi ale clericilor
pentru Institutele misionare şi să-I fie recunoscător lui
Dumnezeu dacă îi alege pe unii pentru a-i introduce în
activitatea misionară a Bisericii; să îndemne şi să
ajute Congregaţiile diecezane ca să-şi asume rolul ce le revine
în misiuni; să promoveze la credincioşi operele Institutelor
misionare şi mai ales operele pontificale misionare. Într-adevăr,
acestor opere trebuie să li se atribuie de drept primul loc,
întrucât ele constituie mijloace atât de a-i pătrunde pe
catolici, încă din copilărie, de un spirit
într-adevăr universal şi misionar, cât şi pentru a
suscita în mod eficient strângerea de ajutoare spre binele tuturor
misiunilor şi după necesităţile fiecăreia.
Deoarece creşte din zi
în zi nevoia de lucrători în via Domnului, iar preoţii
diecezani doresc să aibă şi ei un rol tot mai mare în
evanghelizarea lumii, Sfântul Conciliu doreşte ca Episcopii, privind
la lipsa foarte gravă de preoţi, lipsă ce împiedică
evanghelizarea multor regiuni, să trimită în diecezele lipsite
de cler pe unii din cei mai buni preoţi ai lor ca să se consacre
activităţii misionare, după o pregătire adecvată;
acolo aceşti preoţi vor exercita în spirit de slujire, cel
puţin pentru un timp, activitate misionară.
Pentru ca activitatea
misionară a Episcopilor să se poată exercita mai eficient spre
binele întregii Biserici, e de dorit ca reglementarea tuturor problemelor
referitoare la cooperarea organizată într-o anumită regiune
să fie asigurată de Conferinţele Episcopale respective.
În Conferinţele lor,
Episcopii să discute despre preoţii din clerul diecezan care
urmează să se consacre evanghelizării neamurilor; despre
stabilirea contribuţiei financiare pe care fiecare dieceză,
proporţional cu veniturile sale, trebuie să o dea anual pentru
activitatea misionară; despre conducerea şi organizarea modalităţilor
şi mijloacelor de ajutorare directă a misiunilor; despre sprijinirea
şi, la nevoie, despre întemeierea institutelor misionare şi
seminariilor clerului diecezan destinat misiunilor; despre strângerea
legăturilor dintre astfel de Institute şi dieceze.
De asemenea ţine de
Conferinţele Episcopale constituirea şi promovarea unor opere care
să permită primirea frăţească şi susţinerea,
printr-o pastoraţie corespunzătoare, a acelora care emigrează
din teritoriile de misiuni din motive de lucru sau de studii.
Într-adevăr, prin aceştia, popoarele îndepărtate
devin, într-un fel, apropiate, iar comunităţilor care sunt
creştine din vechime li se oferă o foarte bună ocazie de a
dialoga cu neamuri care nu au auzit încă Evanghelia şi de a le
arăta, în slujirea de dragoste şi de ajutor, chipul
adevărat al lui Cristos.
39 -
(Îndatorirea misionară a preoţilor)
Preoţii Îl
reprezintă pe Cristos şi sunt colaboratorii episcopilor în
întreita funcţie sacră care se referă, din natura sa, la
misiunea Bisericii. Aşadar ei trebuie să fie profund convinşi
că viaţa lor a fost consacrată şi în slujba
misiunilor. Deoarece prin slujirea lor - ce constă în primul
rând în Euharistie, care desăvârşeşte Biserica
- ei sunt în comuniune cu Cristos Capul şi îi aduc pe
ceilalţi la această comuniune, ei nu pot să nu simtă
cât mai lipseşte încă până la plinătatea
Trupului Său şi cât mai este de făcut ca acesta să
crească din zi în zi. Aşadar ei îşi vor
orândui pastoraţia în aşa fel încât să
fie utilă răspândirii Evangheliei la necreştini.
În activitatea lor
pastorală, preoţii vor trezi şi vor întreţine la
credincioşi zelul pentru evanghelizarea lumii, instruindu-i, prin
cateheză şi predică, asupra îndatoririi Bisericii de a-L
vesti pe Cristos neamurilor; convingând familiile creştine de necesitatea
şi cinstea de a cultiva vocaţiile misionare printre fiii şi
fiicele lor; încurajând fervoarea misionară printre tinerii
din şcoli şi din asociaţiile catolice, aşa
încât dintre ei să iasă viitori crainici ai Evangheliei.
Să-i înveţe pe credincioşi să se roage pentru
misiuni, să nu se ruşineze să ceară pomană pentru ele,
făcându-se cerşetori pentru Cristos şi pentru
mântuirea sufletelor.
Profesorii din seminarii
şi universităţi să expună tinerilor adevărata
situaţie a lumii şi a Bisericii aşa încât să le
devină clară necesitatea unei evanghelizări mai intense a
necreştinilor şi să le hrănească zelul. În
predarea disciplinelor dogmatice, biblice, morale şi istorice să
pună în lumină aspectele misionare pe care acestea le
conţin, pentru a le forma astfel viitorilor preoţi o
conştiinţă misionară.
40 -
(Îndatorirea misionară a Institutelor călugăreşti
şi seculare)
Institutele
călugăreşti contemplative şi active au avut până
acum şi au un rol foarte însemnat în evanghelizarea lumii.
Sfântul Conciliu le recunoaşte cu bucurie meritele şi
mulţumeşte lui Dumnezeu pentru atâtea osteneli îndurate
spre slava lui Dumnezeu şi slujirea sufletelor şi le
îndeamnă să stăruie neobosit în lucrarea
începută, conştiente că virtutea iubirii pe care, prin
însăşi vocaţia lor, trebuie să o cultive în mod
mai desăvârşit, le îndeamnă şi le obligă
la un spirit şi la o muncă într-adevăr catolice.
Institutele de viaţă
contemplativă, prin rugăciunile şi faptele lor de
pocăinţă, prin încercările prin care trec, au o
foarte mare importanţă în convertirea sufletelor, pentru
că Dumnezeu este Acela care, atunci când este rugat, trimite
lucrători în secerişul Său, deschide minţile necreştinilor
spre ascultarea Evangheliei şi face să rodească în inimile
lor cuvântul mântuirii. Mai mult, aceste Institute sunt rugate
să întemeieze case în teritoriile de misiuni, după cum
multe dintre ele au şi făcut-o, pentru ca, trăind acolo
într-un mod adaptat tradiţiilor autentic religioase ale popoarelor,
să dea o mărturie luminoasă în faţa
necreştinilor despre măreţia şi iubirea lui Dumnezeu precum
şi despre unirea în Cristos.
Institutele active, fie că
urmăresc un scop strict misionar sau nu, să se întrebe sincer
în faţa lui Dumnezeu dacă nu-şi pot extinde activitatea
pentru răspândirea Împărăţiei lui Dumnezeu
printre neamuri; dacă nu pot lăsa pe seama altora unele
activităţi pentru a-şi putea cheltui forţele pentru
misiuni; dacă nu ar putea întreprinde o activitate în misiuni,
adaptându-şi, la nevoie, Constituţiunile, dar având
grijă să păstreze spiritul Fondatorului; dacă membrii lor
iau parte după puteri la activitatea misionară; dacă felul lor
de viaţă constituie o mărturie a Evangheliei, adecvată
realmente firii şi situaţiei poporului respectiv.
În sfârşit,
deoarece sub inspiraţia Duhului Sfânt cresc şi se dezvoltă
tot mai mult în Biserică Institutele seculare, activitatea lor, sub
autoritatea Episcopului, poate fi rodnică în multe feluri în
misiuni ca semn al dăruirii totale pentru evanghelizarea lumii.
41 -
(Îndatorirea misionară a laicilor)
Laicii cooperează la opera
evanghelizatoare a Bisericii şi participă ca martori şi
totodată ca instrumente vii la misiunea ei mântuitoare mai ales
dacă, fiind chemaţi de Dumnezeu, sunt cooptaţi de Episcopi la
această lucrare.
În teritoriile deja
creştine, laicii colaborează la opera evanghelizatoare
dezvoltând în ei şi în alţii cunoaşterea
şi iubirea faţă de misiuni, trezind vocaţii în
propria familie, în asociaţiile catolice şi în
şcoli, oferind ajutoare de orice fel, pentru ca darul credinţei pe
care ei l-au primit în mod gratuit să poată fi dăruit
şi altora.
În teritoriile de
misiuni, laicii, fie străini, fie autohtoni, trebuie să predea
în şcoli, să preia administrarea unor treburi
pământeşti, să colaboreze la activitatea parohială
şi diecezană, să iniţieze şi să promoveze
diferite forme de apostolat laic, aşa încât credincioşii
Bisericilor tinere să-şi poată asuma cât mai curând
rolul ce le revine în viaţa Bisericii.
În sfârşit,
laicii trebuie să-şi ofere cu drag colaborarea în domeniul
economico-social popoarelor în curs de dezvoltare; această
colaborare este cu atât mai lăudabilă cu cât vizează
mai direct fondarea unor instituţii legate de structurile fundamentale ale
vieţii sociale sau care sunt destinate formării acelora care au
răspunderea treburilor publice.
Merită o apreciere
deosebită laicii care, în universităţi sau institute
ştiinţifice, promovează prin cercetările lor istorice sau
ştiinţifico-religioase cunoaşterea popoarelor şi a
religiilor, ajutându-i pe vestitorii Evangheliei şi pregătind
dialogul cu necreştinii.
Laicii trebuie să
colaboreze frăţeşte cu ceilalţi creştini, cu
necreştinii şi mai ales cu membrii asociaţiilor
internaţionale, având mereu scopul ca "zidirea
cetăţii pământeşti să se întemeieze pe
Domnul şi spre El să se îndrepte".
Pentru a realiza toate aceste
obiective, laicii au nevoie de o indispensabilă pregătire
tehnică şi spirituală pe care trebuie să o primească
în institute specializate, pentru ca viaţa lor să fie, printre
necreştini, o mărturie adusă lui Cristos, după
cuvântul Apostolului: "Nu fiţi piatră de poticnire nici
iudeilor nici păgânilor, nici Bisericii lui Dumnezeu, după cum
şi eu întru toate mă străduiesc să plac tuturor,
necăutând folosul meu, ci pe al celor mulţi, ca să se
mântuiască" (1 Cor 10, 32-33).
|