Capitolul II

SLUJIREA PREOŢEASCĂ

I. FUNCŢIILE PREOŢILOR

        4 - (Preoţii, slujitori ai cuvântului lui Dumnezeu)
        Poporul lui Dumnezeu este adunat în primul rând de cuvântul Dumnezeului celui viu pe care toţi au dreptul să-l aştepte din gura preoţilor. Şi deoarece nimeni nu poate fi mântuit fără a crede mai întâi, preoţii, în calitate de colaboratori ai episcopilor, au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu pentru ca, împlinind porunca Domnului: "Mergeţi în lumea întreagă şi predicaţi Evanghelia la toată făptura" (Mc 16, 15), să constituie şi să sporească Poporul lui Dumnezeu. Căci prin cuvântul mântuitor este trezită credinţa în inimile celor necredincioşi şi este hrănită în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor, după cum scrie Apostolul: "Credinţa vine din ascultarea vestirii, iar vestirea, din Cuvântul lui Cristos" (Rom 10, 17). Astfel preoţii sunt datori faţă de toţi să le împărtăşească adevărul Evangheliei de care se bucură în Domnul. Aşadar fie că prin purtarea lor exemplară îi aduc pe păgâni să-L preamărească pe Dumnezeu, fie că propovăduiesc deschis vestind necredincioşilor misterul lui Cristos, fie că transmit cateheza creştină sau explică învăţătura Bisericii, fie că studiază în lumina lui Cristos problemele contemporane, datoria lor este ca mereu să transmită nu înţelepciunea lor, ci cuvântul lui Dumnezeu şi să-i cheme stăruitor pe toţi la convertire şi la sfinţenie. Această propovăduire preoţească, adesea foarte dificilă în condiţiile lumii de azi, pentru a influenţa cu adevărat minţile ascultătorilor, trebuie să expună cuvântul lui Dumnezeu nu numai într-un mod general şi abstract, ci aplicând adevărul veşnic al Evangheliei la împrejurările concrete de viaţă.
        Există aşadar multe moduri de a exercita slujirea cuvântului, după necesităţile diferite ale ascultătorilor şi carismele propovăduitorilor. În ţările sau în mediile necreştine, prin vestirea Evangheliei oamenii sunt aduşi la credinţă şi la sacramentele mântuirii; chiar şi în comunitatea creştină, mai ales pentru aceia care par a înţelege sau a crede insuficient ceea ce practică, vestirea cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor, întrucât e vorba de sacramente ale credinţei, iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din cuvânt. Acest lucru este valabil mai ales pentru liturgia cuvântului în cadrul celebrării Sfintei Liturghii, în care sunt unite indisolubil vestirea morţii şi învierii Domnului, răspunsul poporului care ascultă şi Jertfa însăşi prin care Cristos a pecetluit cu Sângele Său Noul Legământ, Jertfă din care credincioşii se împărtăşesc prin rugăciune şi primirea Sacramentului.

        5 - (Preoţii, slujitori ai sacramentelor şi ai Euharistiei)
        Dumnezeu, care este singur Sfânt şi Sfinţitor, a voit să-Şi ia colaboratori şi ajutoare care să slujească smerit lucrării de sfinţire. De aceea preoţii sunt consacraţi de Dumnezeu prin Episcop ca, fiind părtaşi în mod deosebit la preoţia lui Cristos, să acţioneze în celebrarea celor sfinte ca slujitori ai Aceluia care, prin Duhul Său, Îşi exercită necontenit pentru noi funcţia preoţească în liturgie. Prin Botez ei îi introduc pe oameni în Poporul lui Dumnezeu; prin sacramentul Pocăinţei îi împacă pe păcătoşi cu Dumnezeu şi cu Biserica, prin Ungerea bolnavilor îi alină pe suferinzi; în chip deosebit prin celebrarea Liturghiei oferă în mod sacramental Jertfa lui Cristos. Iar în celebrarea tuturor sacramentelor - după cum atestă, încă de la începuturile Bisericii, sfântul Ignaţiu din Antiohia - preoţii sunt în legătură ierarhică, sub diferite aspecte, cu Episcopul şi astfel îl fac, într-un fel, prezent în fiecare comunitate a credincioşilor.
        Toate sacramentele precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi orânduite în vederea ei. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii, Cristos însuşi, Paştele nostru şi Pâinea cea vie, care prin Trupul Său însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă insuflă viaţă oamenilor, chemându-i şi călăuzindu-i astfel să se ofere împreună cu El pe ei înşişi, truda lor şi toate cele create. De aceea Euharistia apare ca izvor şi culme a întregii evanghelizări: catehumenii sunt iniţiaţi, treptat, spre a participa la Euharistie, iar credincioşii, însemnaţi deja cu Sfântul Botez şi cu Mirul, sunt pe deplin inseraţi în Trupul lui Cristos prin primirea Euharistiei.
        Aşadar centrul comunităţii credincioşilor este adunarea euharistică prezidată de preot. Deci preoţii îi învaţă pe credincioşi să-I ofere lui Dumnezeu Tatăl Victima dumnezeiască în Jertfa Liturghiei şi, împreună cu Ea, să aducă ofranda vieţii proprii; în spiritul lui Cristos Păstorul, îi educă să-şi supună Bisericii păcatele cu suflet căit în sacramentul Pocăinţei astfel încât să se întoarcă din zi în zi mai mult la Domnul, amintindu-şi cuvintele Lui: "Faceţi pocăinţă, căci s-a apropiat împărăţia Cerurilor" (Mt 4, 17). De asemenea, îi învaţă să participe la celebrările liturgice astfel încât să poată împlini în ele o rugăciune sinceră; îi îndrumă, potrivit harurilor şi nevoilor fiecăruia, la trăirea unui spirit de rugăciune tot mai desăvârşit în întreaga viaţă şi le insuflă tuturor dorinţa de a fi credincioşi îndatoririlor propriei lor stări, iar celor mai înaintaţi - de a trăi sfaturile evanghelice în felul potrivit fiecăruia. Aşadar, ei îi educă pe credincioşi ca să poată cânta Domnului în inimile lor, în imnuri şi cântări spirituale, mulţumind pururea pentru toate lui Dumnezeu Tatăl, în numele Domnului nostru Isus Cristos.
        Laudele şi mulţumirile pe care le aduc în celebrarea Euharistiei, preoţii le extind la diferitele ceasuri ale zilei, săvârşind Oficiul divin, prin care se roagă lui Dumnezeu în numele Bisericii pentru tot poporul încredinţat lor, ba chiar pentru întreaga lume.
        Casa Domnului, în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie, în care se adună credincioşii, în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor, trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice. În ea Păstorii şi credincioşii sunt invitaţi să răspundă cu recunoştinţă la darul Aceluia care, prin firea Sa omenească, revarsă necontenit viaţa divină în mădularele Trupului Său. Preoţii să aibă grijă să cultive precum se cuvine ştiinţa şi arta liturgică, pentru ca prin slujirea lor liturgică să fie lăudat tot mai desăvârşit de comunităţile creştine încredinţate lor Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

        6 - (Preoţii, păstori ai Poporului lui Dumnezeu)
        Exercitând, la nivelul lor de autoritate, funcţia lui Cristos Cap şi Păstor, preoţii, în numele Episcopului, adună laolaltă familia lui Dumnezeu într-o comunitate frăţească strânsă în unitate şi o călăuzesc la Dumnezeu Tatăl, prin Cristos, în Duhul Sfânt. Pentru exercitarea acestei slujiri, ca şi pentru celelalte îndatoriri ale preotului, le este conferită o putere spirituală care este dată anume pentru zidire. În zidirea Bisericii preoţii trebuie să se poarte cu toţi cu cea mai mare omenie, după exemplul Domnului. Însă nu trebuie să se comporte după cele ce sunt pe placul oamenilor, ci după exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine, învăţându-i şi chiar dojenindu-i ca pe nişte fii preaiubiţi, după cuvintele Apostolului: "Stăruie la vreme şi fără vreme, mustră, roagă, îndeamnă cu toată răbdarea şi învăţătura" (2 Tim 4, 2).
        De aceea este datoria preoţilor, ca educatori în credinţă, să se îngrijească personal sau prin alţii ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări conform Evangheliei, spre o iubire sinceră şi activă şi spre libertatea cu care ne-a eliberat Cristos. Vor fi de prea puţin folos ceremoniile, oricât de frumoase, sau asociaţiile, oricât de înfloritoare, dacă nu slujesc la educarea oamenilor pentru a-şi atinge maturitatea creştină. Pentru a promova o atare maturitate, preoţii vor şti să-i ajute să poată discerne în tot ce se întâmplă - evenimente mărunte sau mari - care sunt exigenţele situaţiei, care este voinţa lui Dumnezeu. De asemenea, creştinii trebuie educaţi să nu trăiască numai pentru sine, ci, conform noii Legi a iubirii, fiecare după cum a primit darul să-l pună în slujba celorlalţi, şi astfel toţi să-şi îndeplinească îndatoririle ce le revin în comunitatea umană ca nişte adevăraţi creştini.
        Deşi sunt datori tuturor, preoţii consideră că le sunt încredinţaţi în mod deosebit cei mici şi săraci cu care Domnul însuşi S-a arătat unit în mod special şi a căror evanghelizare este dată ca semn al lucrării mesianice. Cu deosebită grijă îi urmăresc şi pe tineri şi de asemenea pe soţi şi pe părinţi; e de dorit ca aceştia să se întrunească în grupuri prieteneşti în care să se ajute reciproc să-şi trăiască mai deplin şi cu mai mare uşurinţă viaţa creştină în împrejurările adeseori grele în care se află. Preoţii nu trebuie să uite că toţi călugării, bărbaţi şi femei, care formează o parte privilegiată din casa Domnului, merită o grijă deosebită în vederea progresului lor spiritual spre binele întregii Biserici. În sfârşit să aibă o deosebită grijă de bolnavi şi de muribunzi, vizitându-i şi întărindu-i în Domnul.
        Însă îndatorirea de păstor nu se limitează numai la grija faţă de credincioşi individual; ea se extinde mai ales la formarea unei autentice comunităţi creştine. Iar pentru o adevărată dezvoltare a spiritului comunitar, acesta trebuie să îmbrăţişeze nu numai Biserica locală, ci şi pe cea universală. Comunitatea locală nu trebuie să se mărginească la grija faţă de credincioşii săi, ci, pătrunsă de zel misionar, trebuie să pregătească tuturor calea spre Cristos. Ei îi sunt în mod deosebit încredinţaţi catehumenii şi neofiţii, care trebuie educaţi în mod gradat la cunoaşterea şi trăirea vieţii creştine.
        Însă nici o comunitate creştină nu se poate zidi dacă nu are drept rădăcină şi centru de greutate celebrarea Sfintei Euharistii şi deci cu aceasta trebuie să înceapă orice educare a spiritului comunitar. Iar celebrarea euharistică, pentru a fi sinceră şi deplină, trebuie să călăuzească atât spre diferitele opere de caritate şi de întrajutorare cât şi spre activitatea misionară şi spre diversele forme de mărturie creştină.
        Pe lângă aceasta, prin iubire, prin rugăciune, exemplu şi fapte de pocăinţă, comunitatea bisericească exercită o adevărată acţiune maternă faţă de sufletele ce trebuie aduse la Cristos: ea constituie un mijloc eficace prin care li se arată sau li se deschide celor necredincioşi calea spre Cristos şi spre Biserica Lui, iar credincioşii sunt stimulaţi, hrăniţi şi întăriţi pentru lupta spirituală.
        În construirea comunităţii creştine, preoţii nu se pun niciodată în slujba vreunei ideologii sau facţiuni omeneşti ci, crainici ai Evangheliei şi păstori ai Bisericii, ei îşi consacră forţele creşterii spirituale a Trupului lui Cristos.