III. DISTRIBUIREA PREOŢILOR ŞI CHEMĂRILE PREOŢEŞTI

        10 - (Grija pentru întreaga Biserică)
        Darul spiritual pe care preoţii l-au primit la hirotonire nu-i pregăteşte pentru o misiune limitată şi restrânsă, ci pentru atotcuprinzătoarea şi universala misiune a mântuirii "până la marginile pământului" (Fapte 1, 8), căci orice slujire preoţească participă la dimensiunea universală a misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. Preoţia lui Cristos, la care preoţii sunt părtaşi realmente, se îndreaptă în mod necesar spre toate popoarele şi spre toate timpurile şi nu are limite de rasă, de neam sau de vârstă, lucru prefigurat tainic în chipul lui Melchisedec. Aşadar, preoţii să nu uite că trebuie să aibă la inimă grija pentru toate Bisericile. De aceea, preoţii din diecezele mai bogate în vocaţii să se arate gata să meargă bucuroşi, cu permisiunea sau la îndemnul propriului Ordinariu, pentru a-şi împlini slujirea în regiuni, misiuni sau activităţi care suferă din lipsă de cler.
        De altfel normele de încardinare şi excardinare trebuie să fie astfel revizuite ca, păstrându-se această străveche organizare, să răspundă totuşi mai bine necesităţilor pastorale de azi. Când motive apostolice ar cere-o, trebuie facilitată nu numai o distribuire funcţională a preoţilor, ci şi înfăptuirea unor activităţi pastorale speciale pentru diferite medii sociale, la nivel de regiune, de naţiune sau pentru orice parte a lumii. În acest scop poate fi utilă crearea unor seminarii internaţionale, a unor dieceze speciale sau prelaturi personale sau a altor instituţii de acest fel în care vor putea fi cooptaţi sau încardinaţi preoţi spre binele comun al întregii Biserici, în modalităţi ce vor trebui stabilite pentru fiecare instituţie în parte, respectându-se întotdeauna drepturile Ordinariilor locurilor.
        Pe cât se poate, preoţii nu trebuie să fie trimişi singuri într-o regiune nouă, mai ales dacă nu-i cunosc încă bine limba şi obiceiurile, ci, asemenea ucenicilor lui Cristos, ei să meargă cel puţin câte doi sau trei pentru a se ajuta reciproc. E necesară o grijă atentă pentru viaţa lor spirituală precum şi pentru sănătatea lor fizică şi psihică. Pe cât se poate, locurile şi condiţiile de muncă să corespundă capacităţilor personale ale fiecăruia. Este extrem de important ca aceia care merg la un neam străin să se străduiască să cunoască bine nu numai limba ţării, ci şi caracteristicile psihologice şi sociale ale poporului în slujba căruia vor să se pună cu umilinţă, fiind într-o comuniune cât mai strânsă cu el, după exemplul apostolului Pavel care putea spune despre sine: "Deşi sunt liber faţă de toţi, totuşi m-am făcut robul tuturor, ca să-i câştig pe cât mai mulţi. Şi m-am făcut iudeu cu iudeii ca să-i câştig pe iudei..." (1 Cor 9, 19-20).

        11 - (Grija pentru vocaţiile preoţeşti)
        Păstorul şi Episcopul sufletelor noastre a orânduit astfel Biserica încât poporul pe care l-a ales şi l-a dobândit cu Sângele Său să aibă pururi şi până la sfârşitul lumii preoţi, ca nu cumva creştinii să fie ca oile fără păstor. Înţelegând această voinţă a lui Cristos, Apostolii, inspiraţi de Duhul Sfânt, au considerat că este de datoria lor să aleagă pentru această slujire oameni "care să fie în stare să-i înveţe şi pe alţii" (2 Tim 2, 2). Această îndatorire decurge din însăşi misiunea preoţească, în virtutea căreia preotul devine părtaş la grija pentru Biserica întreagă, ca nu cumva în poporul lui Dumnezeu aici pe pământ să lipsească vreodată lucrătorii. Dar pentru că "există un interes comun care uneşte pe cârmaciul unei corăbii şi pe călători", întreg Poporul lui Dumnezeu trebuie învăţat că este îndatorirea lui să colaboreze în diferite chipuri - prin rugăciune stăruitoare precum şi prin alte mijloace care îi stau la îndemână - pentru ca Biserica să aibă întotdeauna preoţii care îi sunt necesari pentru a-şi împlini misiunea divină. Aşadar preoţii trebuie să se preocupe intens să pună în faţa ochilor credincioşilor - prin slujirea cuvântului şi prin propria mărturie de viaţă ce reflectă limpede spiritul de slujire şi adevărata bucurie pascală - nobleţea şi necesitatea preoţiei. Pe aceia pe care, după îndelungă chibzuire, îi consideră potriviţi pentru o atât de înaltă slujire, fie tineri, fie adulţi, să-i ajute, fără să dea înapoi de la eforturi şi greutăţi, să se pregătească precum se cuvine şi astfel să poată fi chemaţi de către Episcop, în deplinul respect al libertăţii lor exterioare şi lăuntrice. Pentru a atinge acest scop le va fi de cel mai mare folos o direcţie spirituală atentă şi înţeleaptă. Părinţii, profesorii şi, în general, toţi cei care au vreun rol în educarea copiilor şi tinerilor trebuie să-i formeze astfel încât aceştia, cunoscând grija Domnului pentru Turma Sa şi privind la nevoile Bisericii, să fie gata să răspundă cu generozitate la chemarea Domnului, spunându-I împreună cu prorocul: "Iată-mă, trimite-mă" (Is 6, 8). Totuşi acest glas al Domnului care cheamă nu trebuie aşteptat să ajungă la urechile viitorului preot pe vreo cale extraordinară. El trebuie mai degrabă înţeles şi recunoscut din semnele prin care voinţa lui Dumnezeu se face zilnic cunoscută creştinilor care ştiu să o discearnă: aceste semne trebuie studiate cu atenţie de către preoţi.
        Se recomandă aşadar stăruitor preoţilor să participe la operele diecezane sau naţionale pentru chemări. În predici, în cateheză, în presă trebuie prezentate pregnant nevoile Bisericii atât locale cât şi universale, trebuie puse într-o lumină vie semnificaţia şi importanţa slujirii preoţeşti, arătându-se că ea comportă îndatoriri grave dar şi mari bucurii şi mai ales că prin ea, după cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, I se poate da lui Cristos cea mai înaltă mărturie de iubire.