II. EXIGENŢE SPIRITUALE DEOSEBITE ÎN VIAŢA PREOTULUI

        15 - (Umilinţă şi ascultare)
        Printre virtuţile cele mai necesare slujirii preoţeşti trebuie amintită acea dispoziţie suflettească prin care sunt întotdeauna gata să caute nu voia lor, ci voia Aceluia care i-a trimis. Căci lucrarea divină la care au fost chemaţi de Duhul Sfânt întrece orice puteri omeneşti şi orice înţelepciune omenească: "Dumnezeu a ales cele slabe ale lumii ca să ruşineze pe cei tari" (1 Cor 1, 27). Conştient de propria slăbiciune, adevăratul slujitor al lui Cristos lucrează în umilinţă, căutând să discearnă ce Îi este plăcut lui Dumnezeu şi, "ca înlănţuit de Duhul", se lasă purtat în toate de voinţa Aceluia care vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi; această voinţă o poate descoperi şi urma în împrejurările zilnice, slujind cu umilinţă tuturor acelora care, în misiunea primită şi în multiplele evenimente ale vieţii, îi sunt încredinţaţi de Dumnezeu.
        Pe de altă parte, slujirea preoţească fiind slujire a Bisericii înseşi, nu poate fi îndeplinită decât în comuniune ierarhică cu întregul Corp. Aşadar iubirea pastorală cere ca preoţii, acţionând în această comuniune, să-şi dedice voinţa proprie, prin ascultare, servirii lui Dumnezeu şi fraţilor, primind şi îndeplinind în spirit de credinţă prescripţiile şi recomandările Supremului Pontif, ale Episcopului propriu şi ale celorlaţi superiori: dăruind cu bucurie totul şi pe ei înşişi în orice însărcinare li se încredinţează, oricât de smerită şi de săracă. În acest fel ei păstrează şi întăresc unitatea indispensabilă cu fraţii lor întru slujire şi mai ales cu aceia pe care Domnul i-a aşezat conducători văzuţi ai Bisericii Sale; astfel ei lucrează la zidirea Templului lui Cristos care creşte prin "toate legăturile întrajutorării". Această ascultare, care duce la o trăire mai matură a libertăţii fiilor lui Dumnezeu, pretinde prin natura ei ca, atunci când mânaţi de iubire caută cu înţelepciune, în împlinirea misiunii lor, căi noi spre un mai mare bine al Bisericii, preoţii să-şi prezinte cu încredere iniţiativele şi să expună insistent nevoile turmei ce le-a fost încredinţată, fiind totdeauna gata să se supună judecăţii acelora care exercită o funcţie de conducere în Biserica lui Dumnezeu.
        Prin această umilinţă şi prin această ascultare responsabilă şi de bună voie preoţii se fac asemenea chipului lui Cristos, având în ei aceleaşi simţăminte ca şi Cristos Isus, care "S-a nimicit pe Sine luând fire de rob... făcându-se ascultător până la moarte" (Fil 2, 7-8) şi prin această ascultare a învins şi a răscumpărat neascultarea lui Adam, după cum dă mărturie Apostolul: "După cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot astfel, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi au fost îndreptăţiţi" (Rom 5, 19).

        16 - (Îmbrăţişarea celibatului ca pe un dar)
        Înfrânarea desăvârşită şi perpetuă pentru Împărăţia cerurilor, recomandată de Cristos Domnul, primită cu drag şi păstrată ireproşabil de mulţi creştini de-a lungul veacurilor şi chiar şi în zilele noastre, a fost întotdeauna preţuită în mod deosebit de Biserică, mai ales pentru viaţa preoţească. Într-adevăr ea este semn şi în acelaşi timp imbold al iubirii pastorale şi izvor deosebit de rodnicie spirituală în lume. Ce-i drept, ea nu este pretinsă de însăşi natura preoţiei, după cum o arată practica Bisericii de la începuturi şi tradiţia Bisericilor orientale unde, pe lângă aceia care, împreună cu toţi episcopii, aleg, prin harul lui Dumnezeu, să păstreze celibatul, există şi preoţi căsătoriţi foarte buni; recomandând celibatul bisericesc, acest Sfânt Conciliu nu intenţionează în nici un fel să schimbe disciplina care este legitim în vigoare în Bisericile orientale, ci îi îndeamnă cu toată dragostea pe aceia care, căsătoriţi fiind, au primit preoţia, să stăruie în chemarea lor sfântă, continuând să-şi dedice pe deplin şi cu generozitate viaţa pentru turma ce le-a fost încredinţată.
        Însă celibatul este, din multe puncte de vedere, potrivit cu preoţia. Într-adevăr, misiunea preotului este în întregime consacrată servirii noii omeniri pe care Cristos, Învingătorul morţii, o face să se nască în lume prin Duhul Său şi care îşi are originea "nu din sânge, nici din voinţă trupească, nici din voinţă de bărbat, ci de la Dumnezeu" (In 1, 13). Prin fecioria sau celibatul păstrat pentru Împărăţia Cerurilor, preoţii I se consacră lui Cristos cu un titlu nou şi privilegiat, I de ataşează mai uşor cu o inimă neîmpărţită, se dedică mai liber, în El şi prin El, slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor, mai disponibili pentru a sluji Împărăţiei Lui şi operei Lui de regenerare supranaturală şi astfel sunt în stare într-o măsură mai mare să primească o paternitate mai largă în Cristos. În acest fel ei dau mărturie în faţa oamenilor că vor să se consacre în mod exclusiv îndatoririi încredinţate: de a-i logodi pe creştini cu un singur Mire şi de a-i aduce lui Cristos ca pe o fecioară curată; astfel ei evocă acea cununie tainică voită de Dumnezeu, care se va manifesta pe deplin în veacul viitor: cununia Bisericii cu unicul ei Mire, Cristos. Pe lângă aceasta, ei devin semn viu al acelei lumi viitoare ce este deja prezentă prin credinţă şi iubire şi în care fiii Învierii nu se însoară şi nu se mărită.
        Din aceste motive întemeiate pe misterul lui Cristos şi pe misiunea Lui, celibatul, care le era mai întâi doar recomandat preoţilor, a fost apoi, în Biserica latină, impus prin lege tuturor acelora care se prezintă la Ordinele sacre. Sfântul Conciliu aprobă şi confirmă încă o dată această legislaţie cât priveşte pe aceia care sunt destinaţi preoţiei, având încredere în Duhul că darul celibatului, atât de adecvat preoţiei Noului Testament, este dat cu generozitate de către Tatăl, cu condiţia ca aceia care, prin sacramentul Preoţiei, participă la Preoţia lui Cristos, ba chiar şi Biserica întreagă, să-l ceară cu smerenie şi stăruinţă. Sfântul Conciliu îi îndeamnă pe toţi preoţii care, încrezători în harul lui Dumnezeu, au îmbrăţişat cu voinţă liberă celibatul sacru după exemplul lui Cristos, ca, aderând la această stare cu hotărâre şi din toată inima şi perseverând în ea cu fidelitate, să aprecieze măreţia acestui dar ce le-a fost acordat de Tatăl şi pe care Domnul îl laudă atât de explicit şi să aibă în faţa ochilor marile mistere care sunt semnificate şi împlinite de celibat. În lumea de astăzi înfrânarea desăvârşită e socotită imposibilă de mulţi oameni; preoţii trebuie, deci, cu atât mai mult să ceară cu umilinţă şi perseverenţă, împreună cu Biserica, harul fidelităţii, care nu este refuzat niciodată celor care îl cer, recurgând în acelaşi timp la toate ajutoarele naturale şi supranaturale care se află la îndemâna tuturor. Mai ales să nu neglijeze normele ascetice confirmate de experienţa Bisericii şi care nu sunt mai puţin necesare în lumea de azi. Sfântul Conciliu îi roagă, aşadar, nu numai pe preoţi, ci şi pe toţi credincioşii să aibă la inimă acest dar de preţ al celibatului preoţesc şi să ceară cu toţii de la Dumnezeu să-l dăruiască mereu, din belşug, Bisericii Sale.

        17 - (Sărăcia de bunăvoie)
        Prin relaţiile frăţeşti şi prieteneşti dintre ei şi cu ceilalţi oameni, preoţii pot învăţa să cultive valorile umane şi să preţuiască bunurile create ca pe daruri ale lui Dumnezeu. Trăind în mijlocul lumii, să ştie totuşi întotdeauna că, după cuvântul Domnului şi Învăţătorului nostru, ei nu sunt din lume. Aşadar, folosind lucrurile din lume ca şi cum nu le-ar folosi, ei vor ajunge la acea libertate prin care, eliberaţi de orice grijă dezordonată, devin ascultători faţă de glasul lui Dumnezeu în viaţa de toate zilele. Din această libertate şi docilitate se dezvoltă discernământul spiritual, care îi face să găsească atitudinea corectă faţă de lume şi de bunurile pământeşti. Această atitudine este de mare importanţă pentru preoţi, căci misiunea Bisericii se îndeplineşte în mijlocul lumii şi bunurile create sunt indispensabile pentru progresul personal al omului. Să fie aşadar recunoscători pentru toate cele pe care Tatăl ceresc le dăruieşte ca ei să poată trăi precum se cuvine. Dar trebuie şi să discearnă, în lumina credinţei, tot ceea ce le iese în cale şi astfel să ajungă la o dreaptă folosire a bunurilor în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu, respingând tot ceea ce poate fi în dauna misiunii lor.
        Căci preoţii, avându-L pe Domnul "parte" şi "moştenire" (Num 18, 20), trebuie să folosească bunurile pământeşti numai în acele scopuri în care pot fi folosite după învăţătura lui Cristos Domnul şi după normele Bisericii.
        Cât despre bunurile bisericeşti propriu-zise, preoţii le vor administra după natura acestora, conform legilor bisericeşti, pe cât se poate cu ajutorul unor laici competenţi, şi le vor folosi întotdeauna în acele scopuri în vederea cărora îi este îngăduit Bisericii să posede bunuri vremelnice, adică pentru organizarea cultului divin, pentru a asigura clerului o întreţinere demnă şi pentru a susţine operele de apostolat şi de caritate, mai ales faţă de cei săraci. În privinţa bunurilor dobândite prin exercitarea unei îndatoriri bisericeşti, preoţii, ca şi episcopii, rămânând neatins dreptul particular, să le folosească în primul rând pentru întreţinerea lor onestă şi pentru îndeplinirea îndatoririlor stării proprii; dar să folosească în slujba Bisericii şi în operele de caritate ceea ce le rămâne. Aşadar să nu considere funcţia bisericească drept o sursă de câştig şi nici să nu folosească veniturile ce le revin de pe urma ei pentru sporirea avutului personal. De aceea preoţii, nelipindu-şi în nici un fel inima de bogăţii, să evite pururi orice fel de lăcomie şi să se ferească atent de orice activitate ce ar putea avea aspect de comerţ.
        Mai mult, ei sunt îndemnaţi să îmbrăţişeze sărăcia de bunăvoie, prin care se fac asemenea lui Cristos în chip mai vizibil, şi mai disponibil pentru slujirea lor sacră. Într-adevăr, Cristos, bogat fiind, S-a făcut pentru noi sărac, pentru ca prin sărăcia Lui să ne îmbogăţească. La rândul lor, apostolii au dat mărturie prin pilda lor că darul gratuit al lui Dumnezeu trebuie transmis tot în mod gratuit şi au ştiut la fel de bine să fie în belşug şi să îndure lipsă. Dar şi o anumită folosire în comun a lucrurilor, după exemplul comunităţii de bunuri lăudată în istoria Bisericii începuturilor, e un mijloc foarte bun pentru a deschide calea iubirii pastorale şi prin această formă de viaţă preoţii pot pune în practică în mod lăudabil spiritul de sărăcie recomandat de Cristos.
        Aşadar, îndemnaţi de Duhul Domnului care L-a uns pe Mântuitorul şi L-a trimis să binevestească săracilor, preoţii, precum şi episcopii, să evite tot ce i-ar putea îndepărta în vreun fel pe cei săraci, eliminând, mai mult decât toţi ceilalţi ucenici ai lui Cristos, orice umbră de vanitate în cele ce le aparţin. Să-şi orânduiască astfel locuinţa încât nimănui să nu îi apară inaccesibilă şi nimeni, de condiţie oricât de joasă, să nu se teamă să o frecventeze.