CAPITOLUL I
DEMNITATEA PERSOANEI UMANE
12 - (Omul
după chipul lui Dumnezeu)
Credincioşi şi
necredincioşi, oamenii sunt aproape unanimi în părerea că
tot ce există pe pământ trebuie referit la om ca la centrul
şi culmea sa.
Dar ce este omul? El a formulat
şi formulează despre sine multe păreri, diverse şi chiar
contrare, fie exaltându-se ca pe o normă absolută, fie
înjosindu-se până la disperare şi sfârşind
astfel în dubiu şi în angoasă. Profund
conştientă de aceste dificultăţi, Biserica, instruită
de Dumnezeu care Se revelează, le poate da un răspuns care defineşte
adevărata condiţie a omului, îi explică slăbiciunile
şi în acelaşi timp îi oferă posibilitatea de
a-şi recunoaşte cu dreptate demnitatea şi chemarea.
Într-adevăr,
Sfânta Scriptură ne învaţă că omul a fost creat
"după chipul lui Dumnezeu", capabil să-L cunoască
şi să-L iubească pe Creatorul său, că a fost
rânduit domn peste toate făpturile pământului, pentru a
le stăpâni şi a le folosi slăvindu-L pe Dumnezeu. "Ce
este omul de Îţi aminteşti de el, sau fiul omului de îi
porţi de grijă? L-ai făcut cu puţin mai prejos decât
îngerii, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi
l-ai rânduit peste lucrarea mâinilor Tale. Toate le-ai aşezat
sub picioarele lui" (Ps 8, 5-7).
Însă Dumnezeu,
creându-l pe om, nu l-a lăsat singur: încă de la
începuturi "bărbat şi femeie i-a creat"
(Gen 1, 27), iar însoţirea lor
constituie prima formă a comuniunii dintre persoane. Căci omul, din
natura sa intimă, este o fiinţă socială, şi
fără relaţii cu ceilalţi nu poate nici să
trăiască nici să-şi dezvolte calităţile.
De aceea Dumnezeu, după
cum citim în Scriptură, a privit "toate câte le
făcuse şi erau foarte bune" (Gen
1, 31).
13 -
(Păcatul)
Constituit de Dumnezeu în
dreptate, omul, totuşi, împins de cel rău încă de la
începutul istoriei, a abuzat de libertatea sa, ridicându-se
împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul
în afara lui Dumnezeu. Deşi L-au cunoscut pe Dumnezeu, oamenii nu
I-au dat mărirea cuvenită, ci s-a întunecat inima lor
necugetată şi au slujit creaturii mai degrabă decât
Creatorului. Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este
confirmat de propria noastră experienţă. Într-adevăr,
omul, dacă îşi cercetează lăuntrul inimii,
descoperă că este înclinat şi spre rău şi
cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul
său, care este bun. Refuzând adeseori să-L recunoască pe
Dumnezeu ca pe principiul său, omul a frânt şi ordinea
cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi, în
acelaşi timp, întreaga armonie cu sine, cu semenii şi cu
întreaga creaţie.
Aşadar omul este
împărţit în sine însuşi. De aceea
întreaga viaţă a oamenilor, fie individuală, fie
colectivă, apare ca o luptă, o luptă dramatică între
bine şi rău, între lumină şi întuneric. Mai
mult, omul se descoperă incapabil de a ieşi de unul singur biruitor
asupra atacurilor răului, aşa încât fiecare se simte
legat în lanţuri. Însă Domnul însuşi a venit
ca să-l elibereze pe om şi să-l întărească,
reînnoindu-l din lăuntru, iar "pe stăpânitorul lumii
acesteia" (In 12, 31), care îl
ţinea pe om în robia păcatului, să-l alunge afară.
Iar păcatul îl micşorează pe om împiedicându-l
să-şi atingă plinătatea.
În lumina acestei
Revelaţii, atât chemarea sublimă cât şi profunda
mizerie pe care o experimentează oamenii îşi află
semnificaţia ultimă.
14 -
(Alcătuirea omului)
Unitate de trup şi suflet,
omul, prin însăşi condiţia sa trupească,
sintetizează în sine elementele lumii materiale, astfel
încât acestea, prin el, îşi ating culmea şi
îşi înalţă glasul pentru a-L lăuda în
libertate pe Creator. Ca atare, nu îi este îngăduit omului
să dispreţuiască viaţa trupului, ci, dimpotrivă, este
obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul deoarece
este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de
apoi. Totuşi, rănit de păcat, omul experimentează revoltele
trupului. Aşadar, însăşi demnitatea omului cere ca el
să-L preamărească pe Dumnezeu în trupul propriu şi
să nu îngăduie ca acesta să fie robit de înclinaţiile
rele ale inimii.
Însă omul nu se
înşeală recunoscându-se superior elementelor corporale
şi considerându-se mai mult decât o părticică a
naturii sau un element anonim al cetăţii umane.
Într-adevăr, prin interioritatea sa el depăşeşte
universul: la această interioritate profundă se întoarce atunci
când se îndreaptă spre propria inimă, acolo unde îl
aşteaptă Dumnezeu care cercetează inimile şi unde el
însuşi, sub privirea lui Dumnezeu, îşi
hotărăşte soarta. Recunoscând deci în sine un suflet
spiritual şi nemuritor, el nu se lasă amăgit de o plăsmuire
iluzorie explicabilă numai prin condiţii fizice şi sociale, ci,
dimpotrivă, atinge însuşi adevărul profund al
realităţii.
15 -
(Demnitatea inteligenţei, adevărul şi înţelepciunea)
Părtaş fiind la
lumina inteligenţei divine, omul are dreptate când consideră
că datorită intelectului său este superior universului.
Exercitându-şi neobosit capacităţile de-a lungul
veacurilor, el a progresat în ştiinţele empirice, în
tehnici şi în arte. În zilele noastre, el a dobândit
succese deosebite mai ales în cercetarea şi cucerirea lumii
materiale. Totuşi el a căutat şi a descoperit mereu un
adevăr mai profund. Căci inteligenţa nu se limitează doar
la fenomene, ci poate atinge, cu adevărată certitudine, realitatea
inteligibilă, chiar dacă, în urma păcatului, ea este
parţial întunecată şi slăbită.
În sfârşit,
natura intelectuală a persoanei umane se desăvârşeşte
şi trebuie desăvârşită prin înţelepciune,
care atrage cu suavitate mintea omului să caute şi să
iubească adevărul şi binele, şi care îl
călăuzeşte pe omul ce se hrăneşte cu ea, prin cele
văzute, la cele nevăzute.
Epoca noastră, mai mult
decât secolele trecute, are nevoie de o astfel de înţelepciune
pentru ca toate noile descoperiri ale omului să devină mai umane.
Soarta viitoare a lumii se află în primejdie dacă nu se vor
ridica oameni mai înţelepţi. Pe deasupra, trebuie observat
faptul că multe popoare, deşi mai sărace în bunuri
materiale dar mai bogate în înţelepciune, pot oferi celorlalte
un ajutor de preţ.
Prin darul Duhului Sfânt,
omul ajunge, în credinţă, să contemple şi să
guste misterul planului divin.
16 -
(Demnitatea conştiinţei morale)
În adâncul
conştiinţei, omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă
el însuşi, dar căreia trebuie să i se supună şi
al cărei glas, chemându-l neîncetat să iubească
şi să facă binele şi să evite răul,
răsună la momentul potrivit în urechea inimii: "Fă
aceasta, fugi de aceea". Căci omul are în inimă o lege
scrisă de Dumnezeu: demnitatea lui este să se supună acesteia
şi după ea va fi judecat. Conştiinţa este nucleul cel mai
tainic şi sanctuarul omului, unde omul se află singur cu Dumnezeu, al
cărui glas îi răsună în străfunduri. Prin
conştiinţă se face cunoscută în mod minunat acea lege
care îşi află împlinirea în iubirea faţă
de Dumnezeu şi de aproapele. Din fidelitate faţă de
conştiinţă, creştinii se unesc cu ceilalţi oameni
pentru a căuta adevărul şi rezolvarea în adevăr a
atâtor probleme morale care apar în viaţa indivizilor precum
şi în relaţiile sociale. Aşadar, cu cât
prevalează conştiinţa dreaptă, cu atât persoanele
şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se
conformeze normelor obiective ale moralităţii. Totuşi, nu
arareori, conştiinţei i se întâmplă să
rătăcească din ignoranţă invincibilă,
fără a-şi pierde prin aceasta demnitatea. Acest lucru nu se
poate spune însă când omul se îngrijeşte prea
puţin să caute adevărul şi binele şi când
conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa
păcatului.
17 -
(Măreţia libertăţii)
Dar omul nu se poate
întoarce spre bine decât în mod liber. Această libertate
contemporanii noştri o preţuiesc mai mult şi o caută cu
pasiune: şi pe bună dreptate. Totuşi adesea ei o promovează
în mod greşit, ca pe o îngăduinţă de a face
orice, cu condiţia să fie plăcut, inclusiv răul.
Însă adevărata libertate este la om un semn privilegiat al
chipului lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu a voit "să-l lase pe om
în mâna sfatului lui", astfel ca omul să-L caute spontan
pe Creatorul său şi, ataşându-se de El, să
ajungă în libertate la perfecţiunea deplină şi
fericită. Demnitatea omului îi cere, aşadar, să acţioneze
conform unei alegeri conştiente şi libere, adică în mod
personal, împins şi călăuzit dinlăuntru, şi nu
dintr-un impuls interior orb sau dintr-o pură constrângere
externă. Omul dobândeşte o asemenea demnitate când,
eliberându-se de orice robie a patimilor, se îndreaptă spre
scopul său într-o alegere liberă a binelui şi
îşi procură în mod eficient mijloacele
corespunzătoare prin efortul şi priceperea sa. Însă
libertatea omului, rănită fiind de păcat, nu poate realiza pe
deplin această orientare spre Dumnezeu, decât cu ajutorul harului
lui Dumnezeu. Şi fiecare om va trebui să dea socoteală de
viaţa proprie în faţa judecăţii lui Dumnezeu,
după binele sau răul săvârşit.
18 -
(Misterul morţii)
În faţa morţii,
enigma condiţiei umane îşi atinge culmea. Omul nu e chinuit
numai de suferinţă şi de degradarea progresivă a trupului,
ci, mai mult încă, de teama dispariţiei definitive. Pe
bună dreptate, însă, instinctul inimii sale îl face
să se îngrozească de o distrugere totală şi de o
dispariţie definitivă şi să le respingă.
Sămânţa veşniciei pe care o poartă în sine,
neputându-se reduce la materie, se răzvrăteşte
împotriva morţii. Toate încercările tehnicii,
oricât de utile, nu pot linişti anxietatea omului: prelungirea
longevităţii biologice nu poate satisface dorinţa de
viaţă ulterioară care dăinuie neclintită în inima
lui.
Dacă orice imaginaţie
amuţeşte în faţa morţii, Biserica însă,
instruită de revelaţia divină, afirmă că omul a fost
creat de Dumnezeu pentru un scop fericit dincolo de limitele mizeriei
pământeşti. Mai mult, credinţa creştină ne
învaţă că moartea trupească, de care omul ar fi fost
scutit dacă nu ar fi păcătuit, va fi învinsă atunci
când mântuirea, pierdută din vina lui, îi va fi
redată de atotputernicul şi milostivul Mântuitor. Căci
Dumnezeu l-a chemat şi îl cheamă pe om să se ataşeze
de El cu toată fiinţa, într-o comuniune veşnică de
viaţă dumnezeiască nepieritoare. Această victorie a
dobândit-o Cristos înviind din morţi, eliberându-l pe om
de moarte prin moartea Sa. Aşadar, oricărui om care reflectează,
credinţa, oferită cu argumente solide, îi dă un
răspuns la neliniştea lui în privinţa soartei viitoare;
în acelaşi timp, îi dă posibilitatea să comunice
în Cristos cu cei dragi care au fost răpiţi de moarte, oferindu-i
speranţa că ei au aflat deja la Dumnezeu adevărata
viaţă.
19 - (Forme
şi cauze ale ateismului)
Temeiul cel mai profund al
demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu
Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog
cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind
creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din
iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr dacă nu
recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se
încredinţează Creatorului său. Totuşi, mulţi
dintre contemporanii noştri nu percep în nici un fel această
legătură intimă şi vitală cu Dumnezeu, sau o resping
în mod explicit, aşa încât ateismul se numără
printre cele mai grave aspecte ale timpului nostru şi trebuie supus unei
cercetări foarte atente.
Prin cuvântul
"ateism" se înţeleg fenomene foarte diverse. În timp
ce unii Îl neagă în mod expres pe Dumnezeu, alţii
consideră că omul nu poate afirma absolut nimic despre El; alţii
examinează problema lui Dumnezeu cu o astfel de metodă
încât ea pare lipsită de sens. Mulţi, neţinând
seama de limitele ştiinţelor pozitive, fie se străduiesc să
explice toate numai prin criteriile ştiinţei, fie, dimpotrivă,
nu mai admit nici un fel de adevăr absolut. Unii îl aşează
atât de sus pe om încât credinţa în Dumnezeu
devine fără vlagă, ei părând mai degrabă
înclinaţi spre afirmarea omului decât spre negarea lui
Dumnezeu. Alţii şi-L reprezintă astfel pe Dumnezeu
încât acea plăsmuire pe care o resping nu este în nici
un fel Dumnezeul Evangheliei. Alţii nici nu abordează problema lui
Dumnezeu, părând străini de orice nelinişte
religioasă şi nu înţeleg de ce trebuie să se preocupe
de religie. Pe lângă aceasta, nu arareori ateismul se naşte
dintr-un protest violent împotriva răului din lume, sau din faptul
că se atribuie greşit caracter absolut unor valori umane, astfel
încât acestea iau locul lui Dumnezeu. Însăşi
civilizaţia modernă, nu în sine, ci în măsura
în care este prea implicată în realităţile
pământeşti, poate îngreuna adesea apropierea de Dumnezeu.
Fără
îndoială, cei care se străduiesc în mod deliberat
să-L ţină departe pe Dumnezeu de inima lor şi să evite
problemele religioase, refuzând să urmeze ceea ce le dictează
conştiinţa, nu sunt lipsiţi de vină; totuşi, adeseori
şi credincioşii poartă o anumită răspundere în
această privinţă. Într-adevăr, ateismul, privit
în ansamblu, nu este un fenomen originar, ci se naşte din diferite
cauze, printre care se numără şi o reacţie critică
împotriva religiilor şi, în anumite regiuni, mai ales
împotriva religiei creştine. De aceea, în această
geneză a ateismului credincioşii pot avea un rol deloc neglijabil,
în măsura în care, prin neglijarea educării
credinţei sau printr-o prezentare înşelătoare a doctrinei,
sau chiar prin deficienţele vieţii lor religioase, morale şi
sociale, se poate spune că mai degrabă învăluie
decât dezvăluie adevăratul chip al lui Dumnezeu şi al
religiei.
20 -
(Ateismul sistematic)
Ateismul modern prezintă
adeseori şi o formă sistematică: aceasta, pe lângă
alte cauze, împinge dorinţa de autonomie a omului atât de
departe încât pune piedică oricărei dependenţe de
Dumnezeu. Cei ce profesează acest fel de ateism pretind că libertatea
constă în faptul că omul îşi este scop sieşi,
singurul făuritor şi creator al propriei istorii; ei consideră
că această viziune este incompatibilă cu recunoaşterea unui
Stăpân, Autor şi Scop al tuturor lucrurilor, sau cel puţin
că ea face să fie de-a dreptul superfluă o astfel de
afirmaţie. Această doctrină poate fi favorizată de
sentimentul de putere conferit omului de progresul tehnic de astăzi.
Între formele ateismului
contemporan nu trebuie trecută cu vederea aceea care aşteaptă
eliberarea omului mai ales din eliberarea lui economică şi
socială. Se pretinde că religia, prin natura sa, se opune acestei
eliberări în măsura în care, îndreptând
speranţa omului spre mirajul unei vieţi viitoare, îl abate de
la construirea cetăţii pământeşti. De aceea,
susţinătorii unei astfel de doctrine, atunci când ajung la
conducerea statului, combat violent religia, răspândind ateismul
chiar şi prin folosirea, mai ales în educaţia tineretului, a
mijloacelor de presiune de care dispune puterea publică.
21 -
(Atitudinea Bisericii faţă de ateism)
Biserica, fidelă
atât faţă de Dumnezeu cât şi faţă de oameni,
nu poate să nu dezaprobe cu durere şi cu toată fermitatea,
aşa cum a făcut-o şi în trecut, acele
învăţături şi acţiuni nefaste ce contravin
raţiunii şi experienţei comune a omului şi care îl
fac să decadă din nobleţea lui înnăscută.
Totuşi ea
încearcă se sesizeze cauzele ascunse ale negării lui Dumnezeu
din mintea ateilor; conştientă de gravitatea problemelor pe care le
ridică ateismul şi îndemnată de iubirea faţă de
toţi oamenii, consideră că trebuie să le supună unei
examinări mai serioase şi mai profunde.
Biserica susţine că
recunoaşterea lui Dumnezeu nu se opune în nici un fel
demnităţii omului, întrucât această demnitate este
întemeiată şi se desăvârşeşte în
Dumnezeu însuşi: căci omul este constituit în societate,
inteligent şi liber, de Dumnezeu Creatorul; dar mai ales este chemat ca
fiu la însăşi comuniunea cu Dumnezeu şi la
împărtăşirea fericirii Lui. Pe lângă acestea,
Biserica afirmă că speranţa eshatologică nu diminuează
importanţa îndatoririlor pământeşti, ci mai
degrabă oferă noi motive pentru îndeplinirea lor.
Dimpotrivă, când lipsesc fundamentul divin şi speranţa
vieţii veşnice, demnitatea omului este foarte grav lezată,
aşa cum se constată adeseori astăzi, iar enigmele vieţii
şi morţii, ale vinovăţiei şi durerii rămân
fără soluţie, astfel încât nu rareori oamenii se
cufundă în disperare.
În acelaşi timp,
orice om rămâne pentru sine însuşi o problemă
nerezolvată, percepută în mod nelămurit. Căci nimeni
nu poate scăpa total, în anumite momente, mai ales în evenimentele
majore ale vieţii, de acest fel de întrebări. Numai Dumnezeu le
dă răspuns deplin şi cu toată siguranţa, El care
îl cheamă pe om la o cugetare mai înaltă şi la o
cercetare mai smerită.
Remediul împotriva
ateismului este de aşteptat pe de o parte de la o expunere
corespunzătoare a doctrinei, iar pe de altă parte de la
întreaga viaţă a Bisericii şi a membrilor ei.
Într-adevăr, Biserica este aceea care are misiunea să-L
facă prezent şi, într-un anume sens, vizibil pe Dumnezeu
Tatăl şi pe Fiul Lui întrupat, reînnoidu-se şi
purificându-se necontenit, sub călăuzirea Duhului Sfânt.
Aceasta se realizează în primul rând prin mărturia unei
credinţe vii şi mature, adică special educată pentru a
putea recunoaşte cu luciditate dificultăţile şi a le
depăşi. Această strălucită mărturie de
credinţă au dat-o şi o dau nenumăraţi martiri.
Rodnicia ei trebuie să se manifeste din faptul că ea străbate
întreaga viaţă a credincioşilor, chiar şi pe cea
profană, şi îi duce la trăirea dreptăţii şi
a iubirii, mai ales faţă de cei lipsiţi. În
sfârşit, la manifestarea prezenţei lui Dumnezeu foarte mult
contribuie iubirea frăţească a credincioşilor care
colaborează într-un cuget pentru credinţa Evangheliei şi
apar ca semn al unităţii.
Biserica, deşi respinge
total ateismul, recunoaşte sincer că toţi oamenii,
credincioşi şi necredincioşi, trebuie să ia parte la
dreapta construire a acestei lumi, în care trăiesc laolaltă:
acest lucru, cu siguranţă, nu se poate împlini fără
un dialog deschis şi prudent. Biserica deplânge aşadar
discriminarea între credincioşi şi necredincioşi pe care
unele autorităţi civile fac nedreptatea de a o introduce, nevoind
să recunoască drepturile fundamentale ale persoanei umane. Ea cere
pentru credincioşi o libertate efectivă, ca să li se dea posibilitatea
de a construi în această lume şi templul lui Dumnezeu. Iar pe
atei îi invită cu bunăvoinţă să cerceteze
Evanghelia lui Cristos cu inimă deschisă.
Biserica ştie prea bine
că mesajul ei concordă cu cele mai tainice dorinţe ale inimii omului
atunci când ea apără demnitatea vocaţiei umane,
redând speranţa acelora care nu mai îndrăznesc să
creadă într-un destin mai înalt. Acest mesaj nu numai că
nu îl diminuează pe om, ci revarsă lumină, viaţă
şi libertate pentru înaintarea lui; iar în afară de
aceasta nimic nu poate mulţumi inima omului: "Ne-ai creat pentru
Tine", Doamne, "şi neliniştită este inima noastră
până ce se va odihni în Tine".
22 -
(Cristos, Omul nou)
De fapt, numai în
misterul Cuvântului Întrupat se luminează cu adevărat
misterul omului. Căci Adam, cel dintâi om, era prefigurarea Aceluia
ce avea să vină, Cristos Domnul. Cristos, noul Adam, prin
însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii
Acestuia, îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă
măreţia chemării proprii. Nu este de mirare, deci, că
în El toate adevărurile mai sus amintite îşi află
izvorul şi punctul culminant.
El este "Chipul
nevăzutului Dumnezeu" (Col 1, 15), El
este Omul desăvârşit care a redat fiilor lui Adam
asemănarea cu Dumnezeu, deformată începând cu primul
păcat. Cum în El natura umană a fost asumată
fără a fi nimicită, prin însuşi acest fapt ea a fost înălţată
şi în noi la o demnitate sublimă. Căci, prin
Întrupare, însuşi Fiul lui Dumnezeu S-a unit, într-un
fel, cu orice om. A lucrat cu mâini omeneşti, a gândit cu
minte omenească, a voit cu voinţă omenească, a iubit cu
inimă omenească. Născut din Maria Fecioara, S-a făcut cu
adevărat unul dintre noi, asemănător nouă întru
toate, afară de păcat.
Miel nevinovat, prin
Sângele Său vărsat în mod liber, a meritat pentru noi
viaţa şi, în El, Dumnezeu ne-a împăcat cu Sine
şi între noi, şi ne-a scos din robia diavolului şi a
păcatului, aşa încât fiecare dintre noi poate spune
împreună cu Apostolul: Fiul lui Dumnezeu "m-a iubit şi S-a
dat pe Sine însuşi pentru mine" (Gal
2, 20). Suferind pentru noi, nu numai că ne-a dat exemplu
ca să mergem pe urmele Lui, dar ne-a deschis şi calea: dacă o
străbatem, viaţa şi moartea sunt sfinţite şi primesc
un sens nou.
Creştinul, devenit
asemenea chipului Fiului, care este Întâiul-născut dintre
mulţi fraţi, primeşte "pârga Duhului"
(Rom 8, 23), prin care devine în stare
să împlinească legea nouă a iubirii. Prin acest Duh care
este "chezăşia moştenirii" (Ef
1, 14), omul întreg este refăcut
înlăuntru, până la "răscumpărarea
trupului" (Rom 8, 23): "Dacă Duhul
Aceluia care L-a înviat pe Isus din morţi locuieşte în
voi, Cel care L-a înviat pe Isus Cristos din morţi va da
viaţă şi trupurilor voastre muritoare, pentru Duhul Său
care locuieşte în voi" (Rom 8,
11). Desigur, pentru creştin este o necesitate şi o datorie
presantă să lupte împotriva răului cu preţul multor
încercări şi să îndure moartea; însă,
asociat la misterul pascal şi făcut asemenea lui Cristos întru
moarte, întărit de speranţă, va merge spre înviere.
Acest lucru este valabil nu
numai pentru creştini, ci şi pentru toţi oamenii de
bunăvoinţă, în a căror inimă harul lucrează
în mod invizibil. Într-adevăr, de vreme ce Cristos a murit
pentru toţi iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv
una, şi anume divină, trebuie să susţinem că Duhul
Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca, într-un mod cunoscut de
Dumnezeu, să fie asociaţi acestui Mister pascal.
Atât de mare şi de
minunat este misterul omului, care străluceşte, prin Revelaţia
creştină, celor ce cred. Prin Cristos şi în Cristos se
luminează enigma durerii şi a morţii care, în afara
Evangheliei Lui, ne striveşte. Cristos a înviat, nimicind moartea
prin moartea Sa, şi ne-a dăruit viaţa pentru ca noi, fii
în Fiul, să strigăm în Duhul Sfânt: Abba,
Tată!
|