CAPITOLUL II

COMUNITATEA UMANĂ

        23 - (Scopul urmărit de Conciliu)
        Printre principalele aspecte ale lumii de azi se numără înmulţirea relaţiilor reciproce dintre oameni, la evoluţia căreia contribuie mult progresul tehnic contemporan. Totuşi dialogul frăţesc dintre oameni nu-şi găseşte împlinirea în acest progres, ci mai profund în comunitatea persoanelor, comunitate care pretinde un respect reciproc faţă de deplina lor demnitate spirituală. Revelaţia creştină favorizează intens promovarea acestei comuniuni între persoane şi în acelaşi timp ne călăuzeşte spre o înţelegere mai adâncă a legilor vieţii sociale, pe care Creatorul le-a înscris în natura spirituală şi morală a omului.
        Pentru că documentele mai recente ale Magisteriului Bisericii au expus pe larg învăţătura creştină asupra societăţii umane, Conciliul aminteşte numai câteva adevăruri mai importante şi expune temeiul lor în lumina Revelaţiei. Apoi insistă asupra anumitor consecinţe deosebit de importante în zilele noastre.

        24 - (Natura comunitară a vocaţiei umane în planul lui Dumnezeu)
        Dumnezeu, care poartă tuturor o grijă părintească, a voit ca toţi oamenii să formeze o singură familie şi să se poarte frăţeşte între ei. Într-adevăr, toţi, creaţi după chipul lui Dumnezeu, care "din unul singur a făcut să se tragă tot neamul omenesc, ca să locuiască pe toată faţa pământului" (Fapte 17, 26), sunt chemaţi la acelaşi scop unic, adică la Dumnezeu însuşi.
        De aceea, iubirea de Dumnezeu şi de aproapele este prima şi cea mai mare poruncă. Sfânta Scriptură ne învaţă că iubirea faţă de Dumnezeu nu poate fi despărţită de iubirea faţă de aproapele: "... dacă mai este vreo altă poruncă, este cuprinsă în acest cuvânt: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi... Plinătatea legii este, aşadar, iubirea" (Rom 13, 9-10; 1 In 4, 20). Acest lucru se dovedeşte de cea mai mare importanţă pentru oameni, care depind din zi în zi mai mult unii de alţii, şi pentru o lume tot mai unificată.
        Mai mult, Domnul Isus, atunci când îl roagă pe Tatăl ca "toţi să fie una... precum şi Noi una suntem" (In 17, 21-22), deschizând perspective ce nu pot fi atinse de mintea omenească, sugerează o anumită asemănare între unirea dintre Persoanele divine şi unirea dintre fiii lui Dumnezeu în adevăr şi iubire. Această asemănare arată limpede că omul, singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi, nu se poate găsi deplin pe sine decât prin dăruirea dezinteresată de sine.

        25 - (Interdependenţa dintre persoană şi societatea umană)
        Din natura socială a omului apare evidentă interdependenţa dintre progresul persoanei umane şi dezvoltarea societăţii. Într-adevăr, principiul, subiectul şi scopul tuturor instituţiilor sociale este şi trebuie să fie persoana umană, deoarece ea, din natura ei, are absolută nevoie de viaţa socială. Aşadar, viaţa socială nefiind ceva adăugat omului, prin relaţia cu ceilalţi, prin reciprocitatea serviciilor, prin dialogul cu fraţii săi, omul creşte în toate înzestrările şi poate răspunde vocaţiei sale.
        Dintre legăturile sociale necesare dezvoltării omului, unele, cum ar fi familia şi comunitatea politică, sunt mai direct corespunzătoare naturii lui intime; altele pornesc mai degrabă din voinţa lui liberă. În zilele noastre, din diferite cauze, se înmulţesc necontenit relaţiile reciproce şi interdependenţele; de aici se nasc diferite asociaţii şi instituţii, atât de drept public cât şi privat. Acest fapt, numit socializare, deşi nu este lipsit de primejdii, comportă numeroase avantaje pentru întărirea şi sporirea calităţilor persoanei umane şi pentru apărarea drepturilor ei.
        Dar dacă persoanele umane primesc mult de la această viaţă socială pentru împlinirea vocaţiei lor, chiar şi religioase, nu se poate nega faptul că oamenii sunt adesea abătuţi de la calea binelui şi împinşi spre rău de condiţiile sociale în care trăiesc şi în care sunt cufundaţi încă din copilărie. Este sigur că perturbările, care apar atât de frecvent în ordinea socială, provin în parte din tensiunile ce există în cadrul structurilor economice, politice şi sociale. Dar, mai profund, ele se nasc din trufia şi egoismul oamenilor, care pervertesc şi mediul social. Acolo unde ordinea lucrurilor este tulburată de urmările păcatului, omul, înclinat din naştere spre rău, găseşte noi imbolduri la păcat, care nu pot fi învinse fără mari eforturi, cu ajutorul harului.

        26 - (Promovarea binelui comun)
        Din interdependenţa tot mai strânsă care se extinde treptat la lumea întreagă, decurge faptul că binele comun - adică ansamblul condiţiilor de viaţă socială care permit grupurilor şi indivizilor să-şi atingă mai deplin şi mai uşor perfecţiunea - devine astăzi din ce în ce mai universal şi, de aceea, implică drepturi şi îndatoriri care privesc omenirea întreagă. Orice grup trebuie să ţină seama de necesităţile şi de aspiraţiile legitime ale celorlalte grupuri, şi, mai mult, de binele comun al întregii familii umane.
        În acelaşi timp, însă, creşte conştiinţa deosebitei demnităţi a persoanei umane, superioară tuturor lucrurilor şi având drepturi şi îndatoriri universale şi inviolabile. Trebuie aşadar ca omul să aibă acces la toate acele lucruri care îi sunt necesare pentru a duce o viaţă cu adevărat umană, cum ar fi hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, dreptul de a-şi alege în mod liber starea de viaţă şi de a întemeia o familie, dreptul la educaţie, la muncă, la reputaţie bună, le respect, la informare corespunzătoare, dreptul de a acţiona conform cu norma dreaptă a conştiinţei, dreptul la ocrotirea vieţii private şi la o dreaptă libertate, inclusiv în materie de religie.
        Ordinea socială şi progresul ei trebuie aşadar să aibă în vedere întotdeauna binele persoanelor, de vreme ce ordinea lucrurilor trebuie să fie subordonată ordinii persoanelor şi nu invers, după cum însuşi Domnul o sugerează atunci când spune că "sâmbăta a fost făcută pentru om, şi nu omul pentru sâmbătă". Această ordine trebuie să se dezvolte neîncetat, să fie întemeiată pe adevăr, clădită în dreptate, însufleţită de iubire; ea trebuie să-şi găsească un echilibru tot mai uman, în libertate. Pentru a realiza acestea, trebuie acţionat pentru reînnoirea mentalităţilor şi pentru profunde schimbări sociale.
        Duhul lui Dumnezeu, care, printr-o minunată purtare de grijă, călăuzeşte cursul veacurilor şi reînnoieşte faţa pământului, e prezent la această evoluţie. Iar plămada evanghelică a trezit şi trezeşte în inima omului exigenţa neînfrânată a demnităţii.

        27 - (Respectul faţă de persoana umană)
        Abordând unele consecinţe practice de mai mare urgenţă, Conciliul insistă asupra respectului faţă de om: fiecare trebuie să-l considere pe aproapele, fără nici o excepţie, ca pe "un alt el însuşi", ţinând seama în primul rând de viaţa lui şi de mijloacele necesare pentru a o trăi cu demnitate, pentru a nu fi asemeni bogatului căruia nu i-a păsat de Lazăr cel sărac.
        Mai ales în zilele noastre devine presantă obligaţia de a ne face aproapele absolut oricărui om şi de a-l sluji efectiv pe acela care ne iese în cale, fie bătrân părăsit de toţi, fie muncitor străin dispreţuit pe nedrept, fie exilat, fie copil născut din unire nelegitimă, ce suferă pe nedrept pentru un păcat pe care nu l-a săvârşit, fie om înfometat care ne interpelează conştiinţa, reluând cuvântul Domnului: "Ori de câte ori aţi făcut aceasta unuia dintre fraţii Mei mai mici, Mie mi-aţi făcut" (Mt 25, 40).
        Pe lângă aceasta, tot ce se opune vieţii înseşi, cum ar fi omorul de orice fel, genocidul, avortul, eutanasia, şi chiar sinuciderea voluntară; tot ce violează integritatea persoanei umane, ca mutilările, tortura fizică sau psihică, încercările de a constrânge însuşi sufletul; tot ce insultă demnitatea umană, cum ar fi condiţiile neomeneşti de viaţă, detenţia arbitrară, deportarea, sclavia, prostituţia, traficul de femei şi tineri; de asemenea condiţiile înjositoare de muncă în care muncitorii sunt socotiţi simple unelte de profit şi nu persoane libere şi responsabile; toate acestea şi altele de acest fel sunt o ruşine. Ele otrăvesc civilizaţia umană şi pângăresc mai mult pe cei ce le comit decât pe aceia care le îndură; mai mult, ele constituie o gravă jignire adusă onoarei Creatorului.

        28 - (Respectul şi iubirea faţă de duşmani)
        Rpespectul şi iubirea trebuie să se extindă şi asupra acelora care gândesc sau acţionează diferit de noi în cele sociale, politice şi chiar religioase; de altfel, cu cât mai multă umanitate şi iubire vom aprofunda modul lor de a simţi, cu atât mai uşor vom putea iniţia un dialog cu ei.
        Această iubire şi bunăvoinţă nu trebuie să ne facă, desigur, indiferenţi faţă de adevăr şi bine. Dimpotrivă, însăşi iubirea îi îndeamnă fără răgaz pe ucenicii lui Cristos să vestească tuturor oamenilor adevărul mântuitor. Dar trebuie făcută distincţia între eroare, care trebuie întotdeauna respinsă, şi omul care se înşeală, căci el îşi păstrează în continuare demnitatea de persoană, chiar atunci când este pângărit de noţiuni false sau mai puţin corecte în materie de religie. Singur Dumnezeu este Judecătorul şi Cercetătorul inimilor: de aceea El ne interzice să decidem asupra vinovăţiei interioare a cuiva.
        Învăţătura lui Cristos ne pretinde să iertăm şi nedreptăţile şi extinde asupra tuturor duşmanilor porunca iubirii, care este porunca legii noi: "Aţi auzit că s-a zis: să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă zic: Iubiţi pe duşmanii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei care vă prigonesc şi vă calomniază" (Mt 5, 43-44).

        29 - (Egalitatea fundamentală între toţi oamenii şi dreptatea socială)
        De vreme ce toţi oamenii, înzestraţi cu suflet raţional şi creaţi după chipul lui Dumnezeu, au aceeaşi natură şi aceeaşi origine, şi de vreme ce, răscumpăraţi de Cristos, se bucură de aceeaşi chemare şi menire divină, egalitatea fundamentală dintre ei trebuie recunoscută tot mai mult.
        Evident, nu toţi oamenii stau pe aceeaşi treaptă, din pricina capacităţii fizice, care este variată, şi a diversităţii puterii lor intelectuale şi morale. Însă orice formă de discriminare în privinţa drepturilor fundamentale ale persoanei, fie pe plan social, fie cultural, fie că se bazează pe diferenţa de sex, rasă, culoare, condiţie socială, limbă sau religie, trebuie depăşită şi eliminată, fiind contrară planului lui Dumnezeu.
        Este, într-adevăr, deplorabil faptul că aceste drepturi fundamentale ale persoanei nu sunt încă respectate pe deplin pretutindeni. De pildă atunci când femeii i se refuză posibilitatea de a-şi alege liber soţul şi de a îmbrăţişa o anume stare de viaţă sau de a avea acces la aceeaşi educaţie şi cultură care i se recunoaşte bărbatului.
        Pe lângă aceasta, deşi între oameni există diferenţe legitime, demnitatea egală a persoanelor pretinde să se ajungă la condiţii de viaţă drepte şi mai umane. Căci inegalităţile economice şi sociale prea mari între membrii sau între popoarele unicei familii umane scandalizează şi se opun dreptăţii sociale, echităţii, demnităţii persoanei umane, precum şi păcii sociale şi internaţionale.
        Instituţiile umane, particulare sau publice, să caute să se pună în slujba demnităţii şi scopului omului, luptând activ, în acelaşi timp, împotriva oricărei înrobiri, atât sociale cât şi politice, şi apărând drepturile fundamentale ale oamenilor sub orice regim politic. Mai mult, aceste instituţii trebuie să se pună treptat de acord cu realităţile spirituale, cele mai înalte dintre toate, chiar dacă este nevoie de un timp destul de îndelungat pentru a ajunge la scopul dorit.

        30 - (Necesitatea de a depăşi o etică individualistă)
        Amploarea şi rapiditatea transformărilor cer mai mult ca oricând ca nimeni să nu se complacă într-o etică pur individualistă, făcând abstracţie de evoluţia lucrurilor sau lăsându-se în voia inerţiei. Datoria dreptăţii şi a iubirii este împlinită tot mai mult atunci când fiecare, contribuind la binele comun după capacităţile proprii şi după nevoile celorlalţi, promovează şi ajută şi instituţiile publice sau private care slujesc la îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor. Există însă unii care, afişând opinii largi şi generoase, continuă să trăiască în realitate ca şi cum nu le-ar păsa de nici o nevoie a societăţii. Mai mult, în diferite ţări sunt numeroşi aceia care nu ţin seama de legile şi prescripţiile sociale. Mulţi nu se ruşinează să se sustragă, prin diferite subterfugii şi fraude, de la plata impozitelor juste sau de la alte obligaţii faţă de societate. Alţii neglijează anumite reguli ale vieţii în societate, de pildă cele privitoare la apărarea sănătăţii sau la conducerea vehiculelor, nedându-şi seama că prin neglijenţa lor îşi pun în primejdie viaţa proprie şi pe a altora.
        Socotirea obligaţiilor faţă de societate printre principalele îndatoriri ale omului de astăzi şi împlinirea lor trebuie să fie un lucru sfânt pentru toţi. Cu cât lumea se unifică mai mult, cu atât mai evident îndatoririle oamenilor depăşesc grupurile particulare şi se extind treptat la lumea întreagă. Acest lucru nu se poate întâmpla decât dacă şi indivizii şi grupurile cultivă în sine virtuţile morale şi sociale şi le răspândesc în societate, astfel încât să apară oameni cu adevărat noi şi constructori ai noii omeniri cu ajutorul necesar al harului divin.

        31 - (Responsabilitate şi participare)
        Pentru ca indivizii să-şi îndeplinească cu mai multă grijă îndatorirea de conştiinţă atât faţă de ei înşişi cât şi faţă de diversele grupări ai căror membri sunt, ei trebuie să fie serios educaţi la o lărgire a orizontului cultural, folosind uriaşele mijloace care stau astăzi la îndemâna neamului omenesc. În primul rând, educarea tinerilor de orice origine socială trebuie astfel organizată încât să formeze bărbaţi şi femei care să fie nu numai cultivaţi, ci să aibă şi un caracter generos, aşa cum o cer cu tărie timpurile noastre.
        Dar omul ajunge cu greu la un asemenea simţ de răspundere dacă condiţiile de viaţă nu îi îngăduie să devină conştient de demnitatea sa şi să răspundă la chemarea sa dedicându-se slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui. Căci adesea libertatea umană slăbeşte atunci când omul ajunge în sărăcie extremă, după cum ea se degradează atunci când omul, cedând unei vieţi prea uşoare, se închide într-un fel de singurătate aurită. Dimpotrivă, ea se întăreşte când omul acceptă necesităţile inevitabile ale vieţii sociale, îşi asumă exigenţele multiple ale solidarităţii umane şi se angajează în slujirea comunităţii oamenilor.
        De aceea trebuie stimulată voinţa tuturor de a lua parte la iniţiativele comune. E de lăudat modul de a acţiona al naţiunilor în care cât mai mulţi cetăţeni participă, într-o autentică libertate, la treburile publice. Trebuie ţinut seama totuşi de condiţiile reale ale fiecărui popor şi de necesara fermitate a puterii publice. Însă, pentru ca toţi cetăţenii să fie înclinaţi să participe la viaţa diferitelor grupuri care alcătuiesc corpul social, trebuie ca ei să găsească în aceste grupuri valori care să-i atragă şi să-i dispună la slujirea celorlalţi. Pe drept cuvânt putem considera că soarta omenirii viitoare se află în mâinile acelora care sunt în stare să transmită generaţiilor de mâine raţiuni de a trăi şi de a spera.

        32 - (Cuvântul Întrupat şi solidaritatea umană)
        După cum Dumnezeu i-a creat pe oameni nu pentru a trăi izolaţi, ci pentru a forma o societate, tot astfel "I-a plăcut... să-i sfinţească şi să-i mântuiască nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-L cunoască în adevăr şi să-L slujească în sfinţenie. De aceea El a ales, de la începutul istoriei mântuirii, oameni, nu numai ca indivizi, ci şi ca membri ai unei comunităţi. Pe aceşti aleşi, Dumnezeu, descoperindu-le planul Său, i-a numit "poporul Său" (Ex 3, 7-12), iar apoi a încheiat cu ei un legământ pe Sinai.
        Acest caracter comunitar se desăvârşeşte şi se împlineşte în lucrarea lui Isus Cristos. Însuşi Cuvântul Întrupat a voit să fie părtaş la această solidaritate umană. A luat parte la nunta din Cana, a intrat în casa lui Zaheu, a mâncat cu vameşii şi păcătoşii. A dezvăluit iubirea Tatălui şi chemarea sublimă a oamenilor evocând realităţile cele mai obişnuite ale vieţii sociale şi slujindu-se de cuvinte şi imagini din viaţa de toate zilele. A sfinţit relaţiile umane, în primul rând pe cele de familie, din care se nasc raporturile sociale; S-a supus de bunăvoie legilor patriei Sale. A voit să ducă viaţa unui lucrător din vremea şi din ţinutul Său.
        În propovăduirea Sa, a poruncit limpede fiilor lui Dumnezeu să se poarte unii faţă de alţii ca fraţii. În rugăciunea Sa, a cerut ca toţi ucenicii Săi să fie "una". Mai mult, S-a oferit pe Sine pentru toţi până la moarte, Răscumpărător al tuturor. "Nimeni nu are o iubire mai mare decât acela care îşi dă viaţa pentru prietenii săi" (In 15, 13). Iar Apostolilor le-a poruncit să vestească tuturor neamurilor mesajul Evangheliei, pentru ca neamul omenesc să devină familia lui Dumnezeu, în care plinătatea legii să fie iubirea.
        Întâiul născut între mulţi fraţi, după moartea şi învierea Sa a instituit, prin darul Duhului Său, între toţi aceia care Îl primesc cu credinţă şi iubire o nouă comuniune frăţească în Trupul Său, care este Biserica, în care toţi, fiind mădulare unii altora, după diferitele daruri primite, trebuie să se slujească reciproc.
        Această solidaritate va trebui să crească neîncetat, până în ziua în care va ajunge la împlinire: atunci oamenii, mântuiţi prin har, ca o familie iubită de Dumnezeu şi de Cristos, Fratele lor, vor aduce lui Dumnezeu slavă desăvârşită.