CAPITOLUL IV
VIAŢA COMUNITĂŢII POLITICE
73 -
(Viaţa publică de azi)
În timpurile noastre se
observă transformări profunde şi în structurile şi
instituţiile popoarelor, ca urmare a evoluţiei lor culturale,
economice şi sociale. Aceste transformări exercită o mare
influenţă asupra vieţii comunităţii politice, mai ales
privitor la drepturile şi îndatoririle tuturor în exercitarea
libertăţii cetăţeneşti şi în urmărirea
binelui comun, precum şi privitor la organizarea relaţiilor dintre
cetăţeni şi cu autoritatea publică.
Dintr-o conştiinţă
mai vie a demnităţii umane, în diferite regiuni ale lumii se
naşte preocuparea de a instaura o ordine politico-juridică în
care drepturile persoanei să fie mai bine apărate în viaţa
publică, de pildă dreptul de a se reuni în mod liber, de a se
asocia, de a-şi exprima părerile proprii şi de a practica
religia în public sau în particular. Garantarea drepturilor
persoanei este, într-adevăr, o condiţie necesară pentru ca
cetăţeniii, individual sau în grup, să poată
participa în mod activ la viaţa şi la conducerea statului.
În strânsă
legătură cu progresul cultural, economic şi social, se
întăreşte la mulţi dorinţa de a-şi asuma un rol
mai mare în organizarea vieţii politice. În
conştiinţa multora creşte preocuparea de a ocroti drepturile
minorităţilor în sânul naţiunilor, fără ca
ele să-şi neglijeze îndatoririle faţă de comunitatea
politică. Pe lângă aceasta, creşte tot mai mult respectul
faţă de persoanele care au păreri sau profesează religii
diferite. În acelaşi timp se stabileşte o colaborare mai
largă pentru a asigura tuturor cetăţenilor, şi nu numai
câtorva privilegiaţi, exercitarea efectivă a drepturilor
persoanei.
Sunt condamnate,
dimpotrivă, toate formele politice, existente în anumite regiuni,
care împiedică libertatea cetăţenească sau
religioasă, înmulţesc victimele pasiunilor şi crimelor
politice şi deturnează de la binele comun exercitarea
autorităţii întorcând-o în folosul unei anumite
facţiuni sau a conducătorilor înşişi.
Pentru a instaura o
viaţă politică realmente umană, nimic nu este mai important
decât dezvoltarea simţului lăuntric de dreptate, de
bunătate, de slujire a binelui comun şi întărirea
convingerilor fundamentale asupra adevăratei naturi a comunităţii
politice şi asupra scopului, a dreptei exercitări şi a limitelor
autorităţii publice.
74 - (Natura
şi scopul comunităţii politice)
Oamenii, familiile şi
diferitele grupuri, toţi cei care constituie comunitatea civilă, sunt
conştienţi că nu sunt în stare să realizeze singuri o
viaţă pe deplin umană şi îşi dau seama de
necesitatea unei comunităţi mai mari în care toţi
îşi unesc zilnic puterile în vederea înfăptuirii
tot mai desăvârşite a binelui comun. De aceea ei formează
tipuri diferite de comunitate politică. Aceasta există aşadar
în vederea binelui comun şi în el îşi
găseşte justificarea şi semnificaţia deplină şi
tot din el îşi dobândeşte principiile juridice
primordiale. Binele comun cuprinde totalitatea condiţiilor de
viaţă socială prin care oamenii, familiile şi asociaţiile
se pot realiza mai deplin şi mai uşor.
Însă în
comunitatea politică se adună oameni numeroşi şi
diferiţi şi pe bună dreptate ei pot tinde să aibă
păreri diferite. De aceea, ca nu cumva, din diversitatea de păreri,
comunitatea politică să fie sfâşiată, este
necesară o autoritate care să îndrepte toate forţele
cetăţenilor spre binele comun, nu în mod mecanic, nici
despotic, ci acţionând în primul rând ca o forţă
morală bazată pe libertate şi pe conştiinţa
responsabilităţii.
Este evident aşadar
că comunitatea politică şi autoritatea publică
îşi găsesc temeiul în natura umană şi ca atare
aparţin de ordinea prestabilită de Dummezeu, deşi determinarea
regimului politic şi desemnarea conducătorilor sunt lăsate la
libera voinţă a cetăţenilor.
Mai decurge de aici şi
faptul că exercitarea autorităţii politice, fie
înlăuntrul comunităţii ca atare, fie în cadrul
organismelor ce reprezintă statul, trebuie să se desfăşoare
totdeauna în limitele ordinii morale, în vederea binelui comun - un
bine comun conceput în mod dinamic -, în conformitate cu o ordine
juridică stabilită sau urmând a se stabili. Atunci
cetăţenii sunt obligaţi în conştiinţă la
supunere. De aici se manifestă limpede răspunderea, demnitatea
şi importanţa acelora care conduc.
Unde însă
cetăţenii sunt oprimaţi de o autoritate publică ce
îşi depăşeşte competenţa, ei să nu refuze
cele cerute în mod obiectiv de binele comun, dar să le fie
totuşi îngăduit să-şi apere drepturile lor şi
ale concetăţenilor împotriva abuzurilor acelei
autorităţi, respectând însă limitele dictate de
legea naturală şi de legea Evangheliei.
Cât despre
modalităţile concrete prin care o comunitate politică
îşi organizează structura şi buna exercitare a
autorităţii publice, ele pot fi diverse, după natura
fiecărui popor şi evoluţia istoriei. Ele însă trebuie
întotdeauna să slujească formării unui om educat,
paşnic şi binefăcător faţă de toţi, în
folosul întregii familii umane.
75 -
(Colaborarea tuturor la viaţa publică)
Este pe deplin concordantă
cu natura umană găsirea unor structuri politice şi juridice care
să ofere mereu mai bine tuturor cetăţenilor, fără nici
o discriminare, posibilitatea efectivă de a participa liber şi activ
atât la elaborarea fundamentelor juridice ale comunităţii
politice, cât şi la conducerea treburilor publice, la determinarea
domeniilor de acţiune şi a scopurilor diferitelor organisme şi
la alegerea conducătorilor. Aşadar să-şi amintească
toţi cetăţenii de dreptul şi datoria lor de a-şi
folosi votul liber pentru promovarea binelui comun. Biserica socoteşte
vrednică de laudă şi de consideraţie activitatea acelora
care, pentru a-i sluji pe oameni, se dedică binelui şi îşi
asumă povara unor astfel de funcţii.
Pentru ca participarea
responsabilă a cetăţenilor să dea roade bune în
viaţa politică de fiecare zi, este necesar un statut juridic pozitiv
care să organizeze repartizarea corespunzătoare a funcţiilor
şi organelor autorităţii publice precum şi ocrotirea
eficientă şi independentă a drepturilor. Să fie
recunoscute, respectate şi promovate drepturile tuturor persoanelor,
familiilor şi grupurilor şi exercitarea acestor drepturi, precum
şi a îndatoririlor care le incumbă tuturor cetăţenilor.
Între acestea din urmă e bine să o amintim pe aceea de a presta
faţă de stat serviciile materiale şi personale cerute de binele
comun. Conducătorii să se ferească să împiedice
existenţa grupurilor familiale, sociale sau culturale, a corpurilor sau instituţiilor
intermediare şi să nu le oprească de la desfăşurarea
de activităţi legitime şi eficiente, ci mai degrabă să
le promoveze cu bunăvoinţă şi în bună
rânduială. La rândul lor, cetăţenii, fie individual,
fie în grup, să se ferească să confere prea multă
putere autorităţii publice şi nici să nu pretindă de
la ea în mod intempestiv avantaje şi ajutoare exagerate,
riscând astfel să diminueze responsabilitatea persoanelor, a
familiilor şi a grupurilor sociale.
În epoca noastră,
datorită problemelor mai complexe, autoritatea publică este mai des
obligată să intervină în domeniul social, economic şi
cultural pentru a crea condiţii mai favorabile care să permită
cetăţenilor şi grupurilor să urmărească, liber
şi mai eficient, realizarea binelui integral al omului. Desigur, în
funcţie de regiuni şi de evoluţia popoarelor, relaţiile
între socializare şi autonomia sau dezvoltarea persoanei pot fi
înţelese în diverse feluri. Însă dacă,
în vederea binelui comun, este restrânsă pentru o vreme
exercitarea drepturilor, când se schimbă împrejurările,
libertatea să fie redată cât de curând. Este, în
orice caz, inuman ca autoritatea politică să ajungă la forme
totalitare sau dictatoriale, care lezează drepturile persoanelor sau ale
grupurilor sociale.
Cetăţenii să
cultive cu generozitate şi fidelitate dragostea faţă de patrie,
însă fără îngustime de spirit, ci în aşa
fel încât să aibă întotdeauna în vedere
binele întregii familii umane care reuneşte, prin diferite
legături, rase, popoare şi naţiuni.
Toţi creştinii
să fie conştienţi de rolul specific şi propriu ce le revine
în comunitatea politică, în cadrul căreia au datoria
să dea exemplu dezvoltându-şi simţul de răspundere
şi de devotament pentru binele comun, arătând astfel şi
prin fapte cum pot fi armonizate autoritatea şi libertatea, iniţiativa
personală şi solidaritatea cu întreg corpul social, avantajele
unităţii şi rodnicia diversităţii. În ce
priveşte organizarea treburilor pământeşti, trebuie
să recunoască legitimitatea unor opinii diferite între ele
şi să-i respecte pe cetăţenii care îşi
apără punctul de vedere în mod onest, chiar şi în
grup. Partidele politice, la rândul lor, trebuie să promoveze ceea
ce, după aprecierea lor, este cerut de binele comun; nu este
îngăduit, însă, niciodată ca folosul propriu să
fie pus înaintea binelui comun.
Pentru ca toţi
cetăţenii să-şi poată îndeplini rolul în
viaţa comunităţii politice, trebuie să se dea mare
atenţie educaţiei cetăţeneşti şi politice,
atât de necesară astăzi, atât popoarelor în
întregime, cât, mai ales, tinerilor. Aceia care sunt sau pot deveni
capabili să exercite arta foarte dificilă, dar atât de
nobilă, a politicii, să se pregătească şi să se
străduiască să o exercite fără a se preocupa de vreun
interes personal sau avantaj material. Să lupte cu integritate şi
înţelepciune împotriva nedreptăţii şi a
oprimării, a dominaţiei arbitrare şi a intoleranţei unui
singur om sau partid politic; să se dedice binelui tuturor cu sinceritate
şi echitate, mai mult, cu iubirea şi tăria cerute de viaţa
politică.
76 -
(Comunitatea politică şi Biserica)
Mai ales acolo unde există
o societate de tip pluralist, este de mare importanţă să existe
o viziune corectă asupra raporturilor dintre comunitatea politică
şi Biserică şi să se distingă clar între
acţiunile pe care credincioşii, individual sau în grup, le fac
în propriul lor nume, ca cetăţeni călăuziţi de
conştiinţa creştină, şi acţiunile pe care le
desfăşoară în numele Bisericii împreună cu
Păstorii lor.
Nefiind, datorită misiunii
şi competenţei sale, câtuşi de puţin
confondibilă cu comunitatea politică şi nefiind legată de
nici un sistem politic, Biserica este în acelaşi timp semnul şi
pavăza caracterului transcendent al persoanei umane.
Comunitatea politică
şi Biserica sunt independente şi autonome una faţă de alta
pe terenul propriu. Însă ambele, deşi din puncte de vedere
diferite, sunt în slujba chemării personale şi sociale a
aceloraşi oameni. Ele îşi vor exercita acest serviciu în
folosul tuturor cu atât mai mare eficacitate cu cât amândouă
vor cultiva mai mult o cooperare reciprocă sănătoasă,
ţinând seama şi de împrejurările de timp şi de
loc. Într-adevăr, omul nu este limitat numai la orizontul
pământesc, ci, trăind în istoria umană,
îşi păstrează integral chemarea veşnică. Iar
Biserica, întemeiată în iubirea
Răscumpărătorului, contribuie la extinderea razei de
acţiune a dreptăţii şi a iubirii între hotarele
fiecărei naţiuni şi între toate naţiunile. Predicând
adevărul Evangheliei şi luminând toate sferele
activităţii umane prin învăţătura sa şi
prin mărturia dată de creştini, Biserica respectă şi
promovează şi libertatea politică şi responsabilitatea
cetăţenilor.
Apostolii, urmaşii lor
şi colaboratorii acestora, fiind trimişi să vestească
oamenilor pe Cristos Mântuitorul lumii, se întemeiază,
în apostolatul lor, pe puterea lui Dumnezeu care, foarte adesea,
manifestă puterea Evangheliei în slăbiciunea martorilor.
Toţi aceia care se dedică slujirii cuvântului lui Dumnezeu
trebuie să folosească mijloacele şi căile proprii
Evangheliei, care, în multe privinţe, se deosebesc de cele ale
cetăţii pământeşti.
Desigur, lucrurile
pământeşti şi acelea care, în condiţia
umană, depăşesc această lume sunt strâns legate
între ele, şi însăşi Biserica se foloseşte de
cele vremelnice, în măsura cerută de propria ei misiune.
Însă ea nu îşi pune speranţa în privilegiile
oferite de autoritatea civilă; mai mult, ea va renunţa la exercitarea
anumitor drepturi legitim dobândite acolo unde s-ar constata că
folosirea lor ar pune sub semnul întrebării sinceritatea
mărturiei sale sau că noile condiţii de viaţă pretind
alte reglementări. Dar ea trebuie să aibă întotdeauna
şi pretutindeni dreptul de a propovădui credinţa cu
adevărată libertate, de a-şi proclama doctrina socială, de
a-şi îndeplini fără piedici misiunea între oameni,
precum şi de a-şi exprima judecata morală, chiar asupra unor
lucruri care ţin de ordinea politică, atunci când acest lucru
este cerut de drepturile fundamentale ale persoanei sau de mântuirea
sufletelor, folosind în acest scop toate mijloacele conforme cu
Evanghelia şi cu binele comun şi numai acele mijloace, în
funcţie de timpuri şi de situaţii.
Prin ataşamentul şi
fidelitatea faţă de Evanghelie şi prin îndeplinirea
misiunii sale în lume, Biserica, trebuind să favorizeze şi
să înalţe tot ceea ce este adevărat, bun şi frumos
în comunitatea umană, întăreşte pacea dintre oameni,
spre slava lui Dumnezeu.
|