Capitolul I: PRINCIPIILE CATOLICE ALE ECUMENISMULUI

        2 - Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, că Fiul lui Dumnezeu Unul-născut a fost trimis de Tatăl în lume pentru ca, făcut om, să reînnoiască prin Răscumpărare neamul omenesc şi să-l adune laolaltă. Înainte de a se dărui pe Sine ca Jertfă nepătată pe altarul Crucii, El s-a rugat Tatălui pentru cei care cred, spunând: "Ca toţi să fie una precum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine, pentru ca şi ei să fie una în Noi; ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis" (In 17, 21) şi a instituit în Biserica Sa minunatul Sacrament al Euharistiei, prin care este semnificată şi înfăptuită unitatea Bisericii. A dat ucenicilor Săi noua poruncă a iubirii reciproce şi l-a făgăduit pe Duhul Sfânt care să rămână cu ei în veac, Domn şi Dătător de viaţă.
        Înălţat pe Cruce şi glorificat, Domnul Isus a revărsat pe Duhul făgăduit, prin care a chemat şi a adunat în unitatea credinţei, speranţei şi iubirii Poporul Noului Legământ - Biserica, aşa cum spune Apostolul: "Un singur Trup şi un singur Duh, după cum aţi fost chemaţi, într-o singură speranţă a chemării voastre. Un singur Domn, o singură credinţă, un singur Botez" (Ef 4, 4-5). Într-adevăr, "câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi şi îmbrăcat. Voi toţi una sunteţi în Cristos Isus" (Gal 3, 27-28). Duhul Sfânt care locuieşte în cei ce cred, care umple şi conduce întreaga Biserică, înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos încât este Principiul unităţii Bisericii. El realizează diversitatea harurilor şi slujirilor, îmbogăţind cu diferite daruri Biserica lui Isus Cristos, "orânduindu-i pe sfinţi pentru a înfăptui lucrarea slujirii spre zidirea Trupului lui Cristos" (Ef 4, 12).
        Însă pentru a-şi statornici pretutindeni Biserica sa sfântă, până la sfârşitul veacurilor, Cristos a încredinţat Colegiului celor Doisprezece îndatorirea de a învăţa, de a conduce şi de a sfinţi. Dintre ei l-a ales pe Petru, pe care a hotărât să clădească, după mărturisirea de credinţă a acestuia, Biserica Sa; i-a făgăduit cheile Împărăţiei cerurilor şi, după ce el şi-a afirmat iubirea, i-a încredinţat toate oile spre a le întări în credinţă şi a le paşte în perfectă unitate, Isus Cristos rămânând în veci piatra din capul unghiului şi Păstorul sufletelor noastre.
        Prin predicarea fidelă a Evangheliei, prin administrarea sacramentelor şi prin cârmuirea exercitată cu iubire de către Apostoli şi urmaşii lor, episcopii, în frunte cu Urmaşul lui Petru, sub acţiunea Duhului Sfânt, Isus Cristos vrea ca Poporul Său să crească şi îi desăvârşeşte comuniunea în unitate: în mărturisirea aceleiaşi credinţe, în celebrarea comună a cultului divin şi în armonia frăţească a Familiei lui Dumnezeu.
        Astfel Biserica, Turma unică a lui Dumnezeu, ca un steag înălţat pentru popoare, punând la îndemâna întregului neam omenesc Evanghelia păcii, îşi împlineşte în speranţă peregrinarea către ţinta Patriei cereşti.
        Acesta este misterul sacru al unităţii Bisericii în Cristos şi prin Cristos, sub acţiunea Duhului Sfânt ce realizează diversitatea darurilor. Supremul model şi principiu al acestui mister este unitatea, în Treimea Persoanelor, a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt.

        3 - (Relaţiile dintre fraţii despărţiţi şi Biserica catolică)
        În această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni pe care Apostolul le condamnă cu asprime; în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari, iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice, uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi. Însă cei care se nasc acum şi sunt instruiţi în credinţa lui Cristos în astfel de comunităţi nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii, iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. Într-adevăr, aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune, deşi imperfectă, cu Biserica Catolică. Fără îndoială, datorită diferitelor feluri de divergenţe care există între ei şi Biserica catolică, atât în materie de doctrină şi uneori chiar de disciplină, cât şi în privinţa structurii Bisericii, se opun comuniunii bisericeşti depline numeroase piedici, uneori destul de grave, spre depăşirea cărora tinde mişcarea ecumenică. Cu toate acestea, fraţii despărţiţi, îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez, sunt încorporaţi lui Cristos şi de aceea poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii catolice.
        Pe lângă aceasta, dintre elementele sau bunurile prin ansamblul cărora însăşi Biserica se zideşte şi primeşte viaţa, unele, şi chiar numeroase şi însemnate, pot exista şi în afara graniţelor vizibile ale Bisericii catolice: cuvântul scris al lui Dumnezeu, viaţa harului, credinţa, speranţa şi iubirea, alte daruri interioare ale Duhului Sfânt, şi elemente vizibile: toate acestea, care vin de la Cristos şi duc la El, aparţin de drept Bisericii unice a lui Cristos.
        De asemenea, numeroase acţiuni sacre ale religiei creştine sunt săvârşite de fraţii despărţiţi de noi, iar acestea, în diferite feluri, după diversele condiţii ale fiecărei Biserici sau comunităţi, pot, fără îndoială, să dea naştere în mod efectiv vieţii harului şi trebuie socotite capabile de a deschide intrarea în comuniunea mântuirii.
        Prin urmare, aceste Biserici şi comunităţi despărţite, deşi socotim că suferă de carenţe, nu sunt nicidecum lipsite de semnificaţie şi de valoare în misterul mântuirii. Duhul lui Cristos nu refuză să le folosească drept mijloace de mântuire, a căror valoare derivă din însăşi plinătatea harului şi a adevărului care a fost încredinţată Bisericii catolice.
        Totuşi fraţii despărţiţi de noi, atât individual cât şi comunităţile şi Bisericile lor, nu se bucură de unitatea pe care Isus Cristos a voit s-o dăruiască tuturor acelora pe care i-a renăscut şi cărora le-a dat viaţă pentru a alcătui un singur Trup în vederea unei vieţi noi, unitate pentru care dau mărturie sfintele Scripturi şi Tradiţia venerabilă a Bisericii.
        Într-adevăr, numai prin Biserica catolică a lui Cristos, care este instrumentul general de mântuire, poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ, pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos, căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja, în vreun fel, Poporului lui Dumnezeu. Acest Popor, în peregrinarea sa pământească, deşi rămâne expus păcatului în membrii săi, totuşi creşte în Cristos şi este condus cu blândeţe de Dumnezeu după planurile Lui tainice până ce va ajunge cu bucurie la totala plinătate a gloriei veşnice în Ierusalimul ceresc.

        4 - (Ecumenismul)
        Întrucât astăzi, în mai multe părţi ale lumii, sub inspiraţia harului Duhului Sfânt, se fac multe eforturi prin rugăciuni, cuvânt şi faptă pentru a ajunge la acea plinătate a unităţii voită de Isus Cristos, Conciliul îndeamnă pe toţi credincioşii catolici ca, recunoscând semnele timpurilor, să ia parte în mod activ la opera ecumenică.
        Prin "mişcare ecumenică" se înţeleg activităţile şi iniţiativele suscitate şi organizate, în funcţie de diferitele necesităţi ale Bisericii şi după împrejurări, în favoarea unităţii creştinilor. Astfel sunt, în primul rând, toate eforturile de a elimina cuvintele, judecăţile şi actele care nu se potrivesc, după adevăr şi dreptate, situaţiei fraţilor despărţiţi şi care de aceea îngreunează relaţiile cu ei; apoi, în cadrul întrunirilor organizate cu intenţie şi în spirit religios între creştinii din diferite Biserici sau comunităţi, este "dialogul" purtat de experţi cu pregătire adecvată, unde fiecare îşi poate expune mai profund învăţătura Comunităţii proprii şi îi poate prezenta limpede caracteristicile. Prin acest dialog toţi dobândesc o cunoaştere mai adevărată şi o preţuire mai justă a învăţăturii şi a vieţii fiecărei comunităţi; în acelaşi timp, aceste Comunităţi ajung să colaboreze mai larg în felurite acţiuni cerute de orice conştiinţă creştină, pentru binele comun, şi se întâlnesc, în modalitatea permisă, pentru a se ruga în comun. În sfârşit, toţi îşi examinează fidelitatea faţă de voinţa lui Cristos privitor la Biserică şi întreprind, după cum se cuvine, o activitate susţinută de reînnoire şi de reformă.
        Toate acestea, îndeplinite cu prudenţă şi răbdare de către credincioşii Bisericii catolice sub privegherea Păstorilor, contribuie la progresul dreptăţii şi adevărului, al bunei înţelegeri şi colaborării, al fraternităţii şi unirii; pe această cale, încetul cu încetul, depăşind piedicile aflate în calea perfectei comuniuni ecleziale, toţi creştinii se vor aduna într-o unică celebrare euharistică, în unitatea Bisericii una şi unică, unitate pe care Cristos a dăruit-o de la început Bisericii Sale şi care credem că dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor.
        Este evident că lucrarea de pregătire şi de împăcare individuală a persoanelor care doresc comuniunea deplină cu Biserica catolică se deosebeşte, prin natura sa, de iniţiativa ecumenică; totuşi nu există nici o opoziţie între ele, deoarece şi una şi alta izvorăsc dintr-o minunată orânduire a lui Dumnezeu.
        În acţiunea ecumenică credincioşii catolici trebuie, fără îndoială, să fie plini de grijă faţă de fraţii despărţiţi, rugându-se pentru ei, vorbind cu ei despre realităţile Bisericii, făcând spre ei primii paşi. Însă înainte de toate trebuie să cântărească, cu sinceritate şi atenţie, ceea ce trebuie reînnoit şi înfăptuit în însăşi Familia catolică pentru ca viaţa ei să dea o mărturie mai fidelă şi mai clară despre învăţătura şi instituţiile transmise de Cristos prin Apostoli.
        Într-adevăr, deşi Biserica catolică este înzestrată cu tot adevărul revelat de Dumnezeu şi cu toate mijloacele harului, totuşi membrii ei nu le trăiesc cu toată râvna cuvenită, aşa încât chipul Bisericii străluceşte mai puţin luminos în faţa fraţilor despărţiţi de noi şi în faţa lumii întregi, iar creşterea Împărăţiei lui Dumnezeu este întârziată. De aceea toţi catolicii trebuie să tindă la perfecţiunea creştină şi să se străduiască, fiecare după condiţia proprie, pentru ca Biserica, purtând în trupul său umilinţa şi mortificarea lui Isus, să se purifice şi să se reînnoiască din zi în zi până ce Cristos Şi-o va înfăţişa glorioasă, fără pată sau zbârcitură.
        Păstrând unitatea în cele necesare, toţi, în Biserică, după misiunea încredinţată fiecăruia, să păstreze libertatea cuvenită, atât în diferitele forme de viaţă spirituală şi de disciplină, cât şi în diversitatea Riturilor liturgice, ba chiar şi în formularea teologică a adevărului revelat; în toate să cultive, însă, iubirea. Prin acest mod de a acţiona ei vor manifesta tot mai deplin adevărata catolicitate precum şi apostolicitatea Bisericii.
        Pe de altă parte, catolicii trebuie să recunoască şi să aprecieze cu bucurie valorile cu adevărat creştine, izvorâte din patrimoniul comun, care se află la fraţii despărţiţi de noi. Vrednic şi drept este să recunoaştem bogăţiile lui Cristos şi faptele puterii Sale în viaţa celorlalţi, care dau mărturie pentru Cristos uneori până la vărsarea sângelui: Dumnezeu e pururi minunat şi vrednic de admiraţie în lucrările Sale.
        Nu trebuie să uităm nici faptul că tot ce se săvârşeşte prin harul Duhului Sfânt în fraţii despărţiţi poate contribui şi la edificarea noastră. Tot ceea ce este cu adevărat creştin nu se opune niciodată valorilor autentice ale credinţei, ci, dimpotrivă, ne poate face întotdeauna să pătrundem mai desăvârşit misterul lui Cristos şi al Bisericii.
        Totuşi separările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate, ce-i este proprie, în acei fii ai săi care, deşi îi aparţin prin Botez, sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. Mai mult, şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime, sub toate aspectele, plinătatea catolicităţii în însăşi realitatea vieţii.
        Conciliul constată cu bucurie creşterea continuă a participării credincioşilor catolici la acţiunea ecumenică şi o încredinţează episcopilor de pretutindeni pentru a o promova cu grijă şi a o conduce cu prudenţă.