|
Capitolul II: EXERCITAREA
ECUMENISMULUI
5
- (Interesul general pentru unire)
Preocuparea pentru unire
priveşte întreaga Biserică, atât pe credincioşi
cât şi pe Păstori, şi îl solicită pe fiecare
după puterile lui, în viaţa creştină de fiecare zi,
precum şi în cercetările teologice şi istorice. Această
preocupare manifestă deja într-un fel legătura
frăţească dintre toţi creştinii şi duce la
unitatea deplină şi perfectă, după buna voire a lui
Dumnezeu.
6
- (Reînnoirea Bisericii)
Întrucât orice
reînnoire a Bisericii constă în mod esenţial într-o
fidelitate sporită faţă de vocaţia ei, acesta este,
fără îndoială, motivul care explică mişcarea
către unitate. Biserica, în cursul peregrinării sale, este
chemată de Cristos la această continuă reformă de care ea
are nevoie necontenit, în măsura în care este o
instituţie omenească şi pământească; aşa
încât, dacă în timp, ca urmare a
împrejurărilor, anumite lucruri, fie în moravuri, fie în
disciplina bisericească, fie chiar în modul de a formula doctrina -
care trebuie distins cu grijă de tezaurul credinţei - au suferit deteriorări,
trebuie să fie reaşezate corect, la timpul potrivit.
Această reînnoire
are aşadar o deosebită importanţă ecumenică.
Diferitele forme ale vieţii Bisericii, prin care se
înfăptuieşte deja această reînnoire - mişcarea
biblică şi liturgică, vestirea Cuvântului lui Dumnezeu
şi cateheza, apostolatul laicilor, noile forme de viaţă
călugărească, spiritualitatea căsătoriei,
învăţătura şi activitatea Bisericii în domeniul
social - trebuie socotite tot atâtea semne şi chezăşii
pentru progresele viitoare ale ecumenismului.
7
- (Convertirea inimii)
Nu există ecumenism
adevărat fără convertire interioară.
Într-adevăr, dorinţa de unitate se naşte şi
creşte din reînnoirea cugetului, din lepădarea de sine şi
din revărsarea liberă a iubirii. Trebuie deci să cerem de la Duhul
Dumnezeiesc harul abnegaţiei sincere, al umilinţei şi
blândeţii în slujire, al generozităţii
frăţeşti faţă de semeni. "Drept aceea vă rog
fierbinte", spune Apostolul Neamurilor, "eu, cel
întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie
după chemarea cu care aţi fost chemaţi, cu toată smerenia
şi blândeţea, cu răbdare îngăduindu-vă
unii pe alţii în iubire, având grijă să
păstraţi unitatea Duhului prin legătura păcii." (Ef
4, 1-3). Acest
îndemn se adresează mai ales acelora care au fost ridicaţi la
Ordinele sacre în vederea continuării misiunii lui Cristos care
între noi "nu a venit pentru a fi slujit, ci pentru a sluji"
(Mt 20, 28).
Şi referitor la
greşelile împotriva unităţii este valabilă
mărturia Sfântului Ioan: "Dacă vom spune că nu avem
păcat, Îl facem mincinos (pe Dumnezeu) şi cuvântul Lui nu
este în noi" ( 1 In 1,
10). Aşadar, prin rugăciune smerită, cerem iertare de la
Dumnezeu şi de la fraţii despărţiţi, precum şi
noi iertăm greşiţilor noştri.
Să-şi amintească
toţi credincioşii că vor promova şi chiar vor
înfăptui cu atât mai bine unirea creştinilor cu cât
se vor strădui să ducă o viaţă mai autentic
conformă cu Evanghelia. Cu cât va fi mai strânsă
comuniunea lor cu Tatăl, Cuvântul şi Duhul, cu atât vor
putea spori mai intim şi mai uşor fraternitatea reciprocă.
8
- (Unirea în rugăciune)
Convertirea inimii şi
sfinţenia vieţii, împreună cu rugăciunile individuale
şi publice pentru unirea creştinilor, trebuie socotite sufletul
întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept
cuvânt "ecumenism spiritual".
Catolicii obişnuiesc
să rostească adesea în comun acea rugăciune pentru
unitatea Bisericii cu care Mântuitorul însuşi, în ajunul
morţii Sale, l-a rugat fierbinte pe Tatăl: "Ca toţi să
fie una" (In 17, 21).
În anumite
împrejurări speciale, cum sunt rugăciunile prevăzute
"pentru unitate" şi în întâlnirile ecumenice,
este permisă sau chiar dorită asocierea în rugăciune a
catolicilor cu fraţii despărţiţi. Astfel de rugăciuni
comune sunt fără îndoială un mijloc foarte eficace pentru
a cere harul unităţii şi constituie o expresie autentică a
legăturilor care îi unesc încă pe catolici cu fraţii
despărţiţi: "Unde sunt doi sau trei adunaţi în
numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor"
(Mt 18, 20).
Totuşi nu este
îngăduit a considera comunicarea în cele sfinte drept un mijloc
ce trebuie folosit fără discernământ pentru restabilirea
unităţii creştinilor. Această comunicare depinde mai ales
de două principii: semnificarea unităţii Bisericii şi
participarea la mijloacele harului. Semnificarea unităţii
împiedică în majoritatea cazurilor această comunicare.
Uneori, pentru obţinerea harului, e recomandabilă. În
privinţa modului concret de a acţiona, ţinând seama de
toate împrejurările de timp, loc şi persoane, va decide cu
prudenţă autoritatea episcopală locală, dacă nu
există alte dispoziţii date de Conferinţa episcopală,
după statutele proprii, sau de Sfântul Scaun.
9
- (Cunoaşterea reciprocă)
Trebuie să cunoaştem
sufletul fraţilor despărţiţi. În acest scop
este necesar studiul, care trebuie efectuat după adevăr şi cu
bunăvoinţă. Catolicii cu pregătire corespunzătoare
trebuie să dobândească o cunoaştere mai bună a
doctrinei şi a istoriei, a vieţii spirituale şi liturgice, a
psihologiei religioase şi a culturii proprii fraţilor despărţiţi.
Pentru a obţine acest rezultat,
sunt de mare folos întrunirile cu participarea ambelor părţi,
mai ales pentru a discuta probleme teologice, şi în care toţi
să se comporte de la egal la egal, cu condiţia ca aceia care
participă, sub privegherea episcopilor, să fie cu adevărat
competenţi. Dintr-un astfel de dialog va apărea mai limpede şi
adevărata situaţie a Bisericii catolice. Pe această cale va fi
cunoscută mai bine gândirea fraţilor despărţiţi iar
credinţa noastră le va fi prezentată într-un mod mai
adecvat.
10
- (Formaţia ecumenică)
Teologia şi alte
discipline, mai ales istoria, trebuie predate şi sub aspect ecumenic,
aşa încât să răspundă cât mai bine
adevărului faptelor.
Într-adevăr este
foarte important ca viitorii păstori şi preoţi să posede o
teologie formulată cu exactitate în acest mod, şi nu în
termeni polemici, mai ales în privinţa relaţiilor dintre
fraţii despărţiţi şi Biserica Catolică.
Fiindcă de formaţia preoţilor depinde în cea mai mare
măsură educarea şi formarea spirituală necesară a
credincioşilor şi a călugărilor.
De asemenea, catolicii
angrenaţi în operele misionare pe acelaşi teritoriu cu
alţi creştini trebuie să cunoască, mai ales astăzi,
problemele şi roadele care, în apostolatul lor, izvorăsc din
ecumenism.
11
- (Modul de a exprima şi de a expune învăţătura de
credinţă)
Modul şi metoda de a
exprima credinţa catolică nu trebuie să constituie în nici
un fel un obstacol în calea dialogului cu fraţii. Trebuie neapărat
să fie exprimată clar învăţătura integrală.
Nimic nu este mai străin ecumenismului decât falsul irenism
datorită căruia puritatea învăţăturii catolice
este ştirbită şi este întunecat sensul ei autentic şi
precis.
În acelaşi timp,
credinţa catolică trebuie explicată mai adânc şi mai
corect în felul şi în limbajul care poate fi
într-adevăr înţeles şi de fraţii
despărţiţi.
Pe lângă aceasta,
în dialogul ecumenic, teologii catolici, rămânând
credincioşi învăţăturii Bisericii, trebuie să
înainteze în cercetarea, împreună cu fraţii
despărţiţi, a misterelor divine, cu dragoste de adevăr, cu
iubire şi cu umilinţă. În compararea
învăţăturilor să nu uite că există o ordine
sau "ierarhie" a adevărurilor învăţăturii
catolice, în funcţie de legătura lor cu fundamentul
credinţei creştine. Astfel se va pregăti calea pe care cu
toţii, prin acestă emulaţie frăţească, vor fi
împinşi spre o cunoaştere mai profundă şi o
manifestare mai limpede a nepătrunselor bogăţii ale lui Cristos.
12
- (Colaborarea cu fraţii despărţiţi)
În faţa tuturor
popoarelor, toţi creştinii să-şi mărturisească
credinţa în Dumnezeu Unul Întreit, în Fiul lui Dumnezeu
Întrupat, Mântuitorul şi Domnul nostru şi, printr-un
efort comun, în respect reciproc, să dea mărturie pentru
speranţa noastră care nu înşeală. Deoarece în
vremurile noastre se stabileşte o colaborare largă pe plan social,
toţi oamenii fără excepţie sunt chemaţi la
această lucrare comună, dar cu atât mai mult aceia care cred
în Dumnezeu şi mai ales toţi creştinii, ca unii care sunt
împodobiţi cu numele lui Cristos. Colaborarea tuturor
creştinilor exprimă în mod viu unirea existentă deja
între ei şi pune mai deplin în lumină chipul lui Cristos
care slujeşte. Această colaborare, instaurată deja în
multe ţări, trebuie perfecţionată neîncetat - mai
ales în acele regiuni în care evoluţia socială sau
tehnică e în curs - fie determinând respectul cuvenit pentru
demnitatea persoanei umane, fie lucrând pentru binele păcii, fie
urmărind aplicarea socială a Evangheliei, fie în dezvoltarea,
în spirit creştin, a ştiinţelor şi artelor, fie
în folosirea unor remedii de orice fel împotriva neajunsurilor
epocii noastre ca, de pildă, foametea şi calamităţile,
analfabetismul şi mizeria, lipsa de locuinţă şi distribuirea
inechitabilă a bunurilor. Prin această colaborare, toţi cei care
cred în Cristos au posibilitatea de a învăţa uşor
cum se pot cunoaşte mai bine şi preţui mai mult unii pe
alţii şi cum se pregăteşte calea spre unitatea
creştinilor.
|