I. PRIVIRE ASUPRA BISERICILOR ORIENTALE

        14 - (Caracterul şi istoria Orientalilor)
        Timp de multe secole, Bisericile din Orient şi din Occident şi-au urmat fiecare calea proprie, unite totuşi în comuniunea frăţească a credinţei şi a vieţii sacramentale, iar dacă apăreau între ele neînţelegeri în privinţa credinţei sau a disciplinei, Scaunul Roman le reglementa, întrunind consensul tuturor. Conciliul aminteşte cu plăcere tuturor, printre alte fapte de mare importanţă, că în Orient există Biserici particulare sau locale înfloritoare, printre care primul loc îl deţin Bisericile patriarhale şi dintre care multe se mândresc că au fost întemeiate chiar de către Apostoli. De aceea la Orientali a existat şi există preocuparea şi grija deosebită de a păstra, în comuniune de credinţă şi de iubire, acele relaţii frăţeşti care trebuie să domnească între Bisericile locale, ca între surori.
        Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că Bisericile din Orient au de la origine un tezaur din care Biserica Occidentului a luat multe elemente în liturgie, în tradiţia spirituală şi în domeniul juridic. Nu trebuie subestimat faptul că dogmele fundamentale ale credinţei creştine, despre Treime şi despre Cuvântul lui Dumnezeu întrupat din Fecioara Maria, au fost definite în Concilii ecumenice ţinute în Orient. Pentru a păstra această credinţă, acele Biserici au suferit şi continuă să sufere multe.
        Moştenirea transmisă de Apostoli a fost primită în diferite forme şi moduri şi, încă de la începuturile Bisericii, a fost dezvoltată diferit, şi datorită mentalităţilor şi condiţiilor de viaţă diferite. Toate acestea, pe lângă motivele externe, la care s-a adăugat lipsa de înţelegere reciprocă şi de caritate, au oferit prilejuri de despărţire.
        De aceea, Sfântul Conciliu îndeamnă pe toţi, dar mai ales pe aceia care îşi propun să lucreze pentru restabilirea doritei comuniuni depline între Bisericile orientale şi Biserica catolică, să aibă în vedere cu grijă această condiţie specială a naşterii şi creşterii Bisericilor din Orient şi natura relaţiilor care existau între ele şi Scaunul Roman înainte de despărţire, şi să-şi formeze o apreciere corectă asupra acestor lucruri. Respectarea acestei recomandări va contribui foarte mult la reuşita dialogului pe care şi-l propun.

        15 - (Tradiţia liturgică şi spirituală a Orientalilor)
        Se ştie cu ce dragoste celebrează creştinii orientali oficiile liturgice, mai ales Euharistia, izvor de viaţă pentru Biserică şi chezăşia gloriei viitoare, prin care credincioşii, uniţi cu Episcopul, ajung la Dumnezeu Tatăl prin Fiul, Cuvântul care s-a întrupat, a pătimit şi a fost preamărit în revărsarea Duhului Sfânt, şi intră în comuniune cu Preasfânta Treime, devenind "părtaşi firii dumnezeieşti"(2 Pt 1, 4). Astfel, prin celebrarea Euharistiei Domnului în fiecare dintre aceste Biserici se zideşte şi creşte Biserica lui Dumnezeu, iar prin celebrarea aceluiaşi mister se manifestă comuniunea dintre ele.
        În acest cult liturgic, Orientalii preamăresc în imnuri minunate pe Maria, pururea Fecioara, pe care Conciliul ecumenic din Efes a proclamat-o în mod solemn Presfântă Născătoare de Dumnezeu, în vederea recunoaşterii lui Cristos ca adevărat şi propriu-zis Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului, după Scripturi; de asemenea ei cinstesc pe mulţi sfinţi, printre care pe Părinţii Bisericii universale.
        Întrucât aceste Biserici, deşi despărţite, au sacramente adevărate şi, mai ales, în puterea succesiunii apostolice, au Preoţia şi Euharistia, prin care rămân foarte strâns unite cu noi, o anumită comunicare în cele sfinte este nu numai posibilă, ci chiar de dorit, atunci când există împrejurări favorabile, şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti.
        Şi în Orient se găsesc comori ale tradiţiilor spirituale exprimate în mod deosebit de monahism. Într-adevăr, acolo, încă din timpurile glorioase ale Sfinţilor Părinţi, a înflorit spiritualitatea monastică, ce s-a răspândit apoi în Occident, devenind un izvor al organizării călugăreşti a latinilor şi, mai târziu, al reînnoirii acesteia, în repetate rânduri. Prin urmare, se recomandă călduros catolicilor să se apropie mai des de aceste bogăţii spirituale ale Părinţilor orientali, care îl înalţă pe omul întreg la contemplarea misterelor divine.
        Toată lumea trebuie să ştie că este foarte important să cunoască, să venereze, să păstreze şi să dezvolte atât de bogatul patrimoniu liturgic şi spiritual al Orientalilor, pentru a menţine fidel plinătatea Tradiţiei creştine şi pentru a realiza împăcarea dintre creştinii orientali şi occidentali.

        16 - (Disciplina proprie a Orientalilor)
        Încă din primele timpuri bisericile Orientului urmau fiecare o disciplină proprie, aprobată de Sfinţii Părinţi şi de Concilii chiar ecumenice. Şi deoarece o anumită diversitate a uzanţelor şi obiceiurilor, după cum s-a amintit mai sus, nu se opune în nici un fel unităţii Bisericii, ba chiar îi sporeşte frumuseţea şi contribuie mult la împlinirea misiunii ei, Conciliul, pentru a înlătura orice îndoială, declară că Bisericile din Orient, conştiente de unitatea necesară a întregii Biserici, au facultatea de a se conduce fiecare după disciplina proprie, ca fiind mai adecvată firii credincioşilor şi mai aptă să favorizeze binele sufletelor. Observarea desăvârşită a acestui principiu tradiţional (care la drept vorbind nu s-a respectat întotdeauna) face parte dintre condiţiile prealabile absolut necesare pentru restabilirea unităţii.

        17 - (Particularităţile Orientalilor în formularea doctrinei)
        Cele spuse mai sus despre legitima diversitate trebuie declarate şi despre formularea teologică diversă a doctrinei. Într-adevăr, în cercetarea adevărului revelat au fost folosite, în Orient şi în Occident, metode şi căi diferite pentru a cunoaşte şi exprima cele divine. Nu e de mirare, aşadar, că unele aspecte ale misterului revelat sunt uneori mai bine sesizate şi puse într-o lumină mai bună de unul decât celălalt, aşa încât se poate spune în astfel de cazuri că formulările teologice diferite nu arareori sunt complementare mai degrabă decât opuse. În ceea ce priveşte tradiţiile teologice autentice ale orientalilor, trebuie să recunoaştem că ele sunt minunat înrădăcinate în Sfintele Scripturi, sunt cultivate şi exprimate în viaţa liturgică, sunt hrănite de tradiţia vie apostolică şi de scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale autorilor spirituali din Orient şi tind spre o orânduire corectă a vieţii şi chiar la contemplarea deplină a adevărului creştin.
        Mulţumind lui Dumnezeu că mulţi orientali, fii ai Bisericii catolice, care păstrează acest patrimoniu şi doresc să-l trăiască într-o mare puritate şi plinătate, trăiesc deja în deplină comuniune cu fraţii care cultivă tradiţia occidentală, Sfântul Conciliu declară că tot acest patrimoniu spiritual şi liturgic, disciplinar şi teologic, în diferitele lui tradiţii, aparţine deplinei catolicităţi şi apostolicităţi a Bisericii.

        18 - (Concluzie)
        După ce a examinat cu atenţie toate acestea, Conciliul reînnoieşte cele declarate de Conciliile anterioare precum şi de Pontifii Romani şi anume că, pentru a reface sau a păstra comuniunea şi unitatea, trebuie "să nu se impună nici o altă povară decât cele necesare" (Fapte 15, 28). El doreşte mult ca de acum înainte toate eforturile în diferitele instituţii şi forme ale vieţii Bisericii, să tindă la realizarea treptată a unităţii, mai ales prin rugăciune şi prin dialogul frăţesc referitor la doctrină şi la necesităţile mai urgente ale îndatoririi pastorale din timpurile noastre. Conciliul recomandă, de asemenea, păstorilor şi credincioşilor Bisericii catolice relaţiile cu aceia care nu-şi mai duc viaţa în Orient, ci departe de patrie, pentru a dezvolta colaborarea frăţească cu ei în spiritul carităţii şi eliminând orice duh de rivalitate şi neînţelegere. Dacă această operă va fi promovată din tot sufletul, Sfântul Conciliu speră că, surpându-se peretele ce desparte Biserica Occidentală de cea Orientală, se va ajunge până la urmă la un singur lăcaş întărit pe Piatra Unghiulară, Cristos Isus, care va face din cele două una.