CAPITOLUL II

EPISCOPII ŞI BISERICILE PARTICULARE

I. EPISCOPII DIECEZANI

        11 - (Noţiunea de dieceză şi rolul episcopilor în dieceza lor)
        Dieceza este o parte din Poporul lui Dumnezeu, încredinţată păstoririi unui Episcop ajutat de preoţii săi, astfel încât, adunată în jurul Păstorului ei şi unită de el prin Evanghelie şi Euharistie în Duhul Sfânt, constituie o Biserică particulară în care este realmente prezentă şi acţionează Biserica lui Cristos, una, sfântă, catolică şi apostolică.
        Fiecare Episcop căruia îi este încredinţată grija unei Biserici particulare îşi paşte Turma în numele Domnului, ca Păstor propriu şi nemijlocit al ei, cu putere legată de consacrare (ordinarius), sub autoritatea Supremului Pontif, exercitându-şi faţă de această Turmă îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce. El trebuie să recunoască însă drepturile legitime ale Patriarhilor sau ale altor Autorităţi ierarhice.
        Episcopii să facă toate eforturile pentru a-şi îndeplini îndatorirea apostolică, fiind martori ai lui Cristos în faţa tuturor oamenilor, având grijă nu numai de aceia care deja Îl urmează pe Păstorul cel mare, ci dedicându-se cu tot sufletul şi acelora care s-au îndepărtat în vreun fel de calea adevărului sau nu cunosc Evanghelia şi îndurarea mântuitoare a lui Cristos, până când, în cele din urmă, toţi vor umbla "în toată bunătatea şi dreptatea şi în tot adevărul" (Ef 5, 9).

        12 - (Îndatorirea de a învăţa)
        În exercitarea îndatoririi lor de a învăţa, Episcopii să vestească oamenilor Evanghelia lui Cristos - aceasta fiind cea mai de seamă dintre îndatoririle lor - şi, în puterea Duhului, să-i cheme la credinţă sau să-i întărească în credinţa vie; să le pună în faţă întregul mister al lui Cristos şi anume acele adevăruri a căror necunoaştere înseamnă necunoaşterea lui Cristos însuşi şi, de asemenea, calea revelată de sus, care trebuie urmată spre slava lui Dumnezeu şi, prin aceasta, spre dobândirea fericirii veşnice.
        Să le arate oamenilor şi că înseşi realităţile pământeşti şi instituţiile omeneşti, după planul lui Dumnezeu Creatorul, sunt rânduite spre mântuirea oamenilor şi de aceea pot contribui mult la zidirea Trupului lui Cristos.
        Să-i înveţe, aşadar, potrivit învăţăturii Bisericii, de ce preţuire trebuie să se bucure persoana umană, libertatea ei şi însăşi viaţa trupului; familia, unitatea şi stabilitatea ei, procrearea şi educarea copiilor; societatea civilă cu legile şi profesiile ei; munca şi timpul liber, artele şi invenţiile tehnice; sărăcia şi belşugul. În sfârşit, să le arate principiile de rezolvare a problemelor atât de grave privind posedarea, sporirea şi dreapta distribuire a bunurilor materiale, pacea şi războiul, convieţuirea frăţească a tuturor popoarelor.

        13 - Episcopii trebuie aşadar să expună învăţătura creştină într-un mod adecvat necesităţilor timpului, adică răspunzând dificultăţilor şi problemelor care îi apasă şi îi neliniştesc cel mai mult pe oameni; în acelaşi timp ei trebuie să vegheze asupra acestei învăţături, educându-i şi pe credincioşi să o apere şi să o propage. În transmiterea ei să dovedească grija maternă a Bisericii faţă de toţi oamenii, atât credincioşi cât şi necredincioşi, şi să acorde o atenţie deosebită celor săraci şi slabi la care Domnul i-a trimis să le binevestească.
        Întrucât îi este inerent Bisericii să stabilească un dialog cu societatea umană în mijlocul căreia trăieşte, este în primul rând o îndatorire a Episcopilor să se apropie de oameni, să caute şi să promoveze dialogul cu ei. Acest dialog de mântuire, pentru a putea uni întotdeauna adevărul şi caritatea, inteligenţa şi iubirea, trebuie să se remarce atât prin claritatea limbajului, cât şi prin umilinţă şi bunătate, precum şi prin cuvenita prudenţă îmbinată totuşi cu încrederea care, favorizând prietenia, uneşte în mod firesc sufletele.
        Pentru a vesti învăţătura creştină, Episcopii să recurgă la mijloace variate existente în lumea de azi: în primul rând la predicare şi la instruirea catehetică, mijloace care deţin în continuare primul loc, dar şi la expunerea doctrinei în şcoli şi universităţi, în conferinţe şi întruniri de tot felul şi, în sfârşit, la răspândirea ei prin declaraţii publice făcute cu ocazia anumitor evenimente, prin presă şi prin diferite mijloace de comunicare socială, a căror utilizare este absolut necesară pentru a vesti Evanghelia lui Cristos.

        14 - Episcopii să vegheze ca instruirea catehetică, al cărei scop este de a face credinţa oamenilor vie, conştientă şi activă, luminată prin învăţătură, să fie transmisă cu deosebită grijă atât copiilor şi adolescenţilor, cât şi tinerilor şi chiar adulţilor. În transmiterea ei să se păstreze o ordine adecvată şi o metodă corespunzătoare nu numai materiei de parcurs, ci şi firii, capacităţii, vârstei şi condiţiilor de viaţă ale ascultătorilor; această învăţătură să se bazeze pe Sfânta Scriptură, pe Tradiţie, pe Liturgie, pe Magisteriul şi pe viaţa Bisericii. Pe lângă aceasta, Episcopii să aibă grijă ca toţi cateheţii să fie bine pregătiţi pentru sarcina lor: să cunoască în profunzime învăţătura Bisericii şi să-şi însuşească, în teorie şi practică, legile psihologiei şi disciplinele pedagogice.
        Episcopii să se străduiască să restabilească sau să organizeze în mod mai adecvat şi instruirea catehumenilor adulţi.

        15 - (Îndatorirea de a sfinţi)
        În exercitarea îndatoririi lor de a sfinţi, Episcopii să nu uite că au fost aleşi dintre oameni şi au fost rânduiţi pentru oameni în cele ale lui Dumnezeu, ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate. Într-adevăr, Episcopii se bucură de plinătatea sacramentului Preoţiei şi de ei depind, în exercitarea puterii lor, atât preoţii, care au fost şi ei consacraţi ca preoţi ai Noului Testament pentru a fi colaboratori înţelepţi ai Ordinului episcopal, cât şi diaconii care, sfinţiţi spre slujire, servesc Poporului lui Dumnezeu în comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui. De aceea episcopii sunt principalii împărţitori ai Tainelor lui Dumnezeu precum şi conducătorii, promotorii şi păstrătorii întregii vieţi liturgice în Biserica încredinţată lor.
        Episcopii trebuie aşadar să facă toate eforturile pentru ca toţi credincioşii, prin Euharistie, să cunoască şi să trăiască mai profund Misterul pascal, aşa încât să formeze un singur Trup bine închegat în unitatea iubirii lui Cristos; "stăruind în rugăciune şi în slujirea cuvântului" (Fapte 6, 4), Episcopii să nu precupeţească nici o strădanie pentru ca toţi cei încredinţaţi grijii lor să fie un singur suflet în rugăciune şi, prin primirea sacramentelor, să crească în har şi să fie martori credincioşi ai Domnului.
        Având misiunea să îndrume la desăvârşire, Episcopii se vor strădui să îi facă să înainteze în sfinţenie pe clericii lor, pe călugări şi pe laici, după chemarea individuală a fiecăruia, amintindu-şi şi de datoria pe care o au de a oferi exemplu de sfinţenie şi iubire, umilinţă şi simplitatea vieţii. Să sfinţească astfel Bisericile încredinţate lor, încât să strălucească deplin în ele simţul Bisericii universale a lui Cristos. În acest spirit să favorizeze cât mai mult vocaţiile preoţeşti şi călugăreşti şi în mod deosebit pe cele misionare.

        16 - (Îndatorirea de a conduce ca Păstori sufleteşti)
        În îndeplinirea îndatoririi lor de Părinţi şi Păstori, episcopii să fie în mijlocul poporului lor ca unii care slujesc, păstori buni care îşi cunosc oile şi pe care ele îi cunosc, adevăraţi părinţi care se remarcă prin spiritul lor de iubire şi devotament faţă de toţi şi autorităţii cărora - autoritate primită de Sus - toţi se supun cu drag. Ei să adune şi să educe întreaga familie a Turmei lor astfel încât toţi, conştienţi de îndatoririle lor, să trăiască şi lucreze în comnuniunea carităţii.
        Pentru a putea realiza acestea, Episcopii, "gata pentru tot lucrul bun" (2 Tim 2, 21) şi "îndurând toate pentru cei aleşi" (2 Tim 2, 10) trebuie să-şi orânduiască astfel viaţa încât să corespundă necesităţilor timpului.
        Episcopii să-i înconjoare întotdeauna cu o dragoste deosebită pe preoţi, întrucât aceştia îşi asumă o parte din îndatoririle şi preocupările lor şi se dedică acestora în viaţa de fiecare zi cu atâta râvnă; să-i considere fii şi prieteni, şi deci să fie dispuşi să-i asculte, să aibă cu ei relaţii bazate pe încredere, promovând în acest fel pastorala de ansamblu a întregii dieceze.
        Să poarte grijă de starea spirituală, intelectuală şi materială a preoţilor lor pentru ca aceştia să poată duce o viaţă sfântă şi evlavioasă şi să-şi poată îndeplini slujirea cu fidelitate şi rodnicie. În acest scop, să încurajeze mijloacele instituţionalizate şi să organizeze întruniri speciale pentru a da prilej preoţilor să se întâlnească din când în când, fie pentru exerciţii spirituale mai îndelungate spre reînnoirea vieţii, fie pentru aprofundarea disciplinelor bisericeşti, mai ales a Sfintei Scripturi şi a teologiei, a problemelor sociale mai importante precum şi a noilor metode de activitate pastorală. Episcopii trebuie să-i înconjoare cu o compătimire activă pe preoţii care se află, într-un fel sau altul, în primejdie sau au căzut în vreo greşeală.
        Pentru a se putea îngriji mai corespunzător de binele credincioşilor, după nevoile fiecăruia, să se străduiască să le cunoască precum se cuvine necesităţile, în condiţiile sociale în care trăiesc, recurgând pentru aceasta la mijloace potrivite, mai ales la anchete sociale. Să se arate atenţi faţă de toţi, de orice vârstă, condiţie sau naţionalitate, atât autohtoni cât şi străini sau călători. În exercitarea acestei solicitudini pastorale să rezerve credincioşilor lor participarea cuvenită la treburile Bisericii, recunoscându-le îndatorirea şi dreptul de a colabora activ la edificarea Trupului mistic al lui Cristos.
        Să îi înconjoare cu iubire pe fraţii despărţiţi, recomandându-le şi credincioşilor să se poarte faţă de ei cu multă delicateţe şi dragoste, încurajând de asemenea ecumenismul aşa cum este înţeles de Biserică. Să-i aibă la inimă şi pe cei nebotezaţi, ca să strălucească şi pentru ei iubirea lui Cristos Isus, căruia Episcopii îi sunt martori în faţa tuturor.

        17 - (Forme speciale de apostolat)
        Trebuie încurajate diverse metode de apostolat; în dieceza întreagă sau pe sectoare toate operele de apostolat să fie coordonate şi strâns legate între ele sub conducerea Episcopului, aşa încât toate iniţiativele şi activităţile - catehetice, misionare, caritative, sociale, familiale, şcolare şi oricare altele cu scop pastoral - să se desfăşoare în concordanţă. În felul acesta se va manifesta mai limpede şi unitatea diecezei.
        Li se va arăta cu insistenţă credincioşilor că au datoria de a face apostolat, fiecare după condiţia şi aptitudinile sale: li se va recomanda să participe la diferite opere de apostolat laic şi mai ales la Acţiunea catolică, sau să le sprijine. Trebuie de asemenea promovate şi încurajate asociaţiile care urmăresc direct sau indirect un scop supranatural: căutarea unei vieţi mai desăvârşite, vestirea Evangheliei lui Cristos la toţi oamenii, răspândirea învăţăturii creştine, dezvoltarea cultului public, realizarea unor scopuri sociale, opere de pietate sau de caritate.
        Formele de apostolat trebuie să fie corect adaptate la necesităţile actuale, ţinând seama de cerinţele oamenilor, nu numai spirituale şi morale, ci şi sociale, demografice şi economice. Pentru a realiza eficient şi cu folos acest lucru, sunt foarte utile cercetările sociale şi religioase efectuate de serviciile de sociologie pastorală, şi de aceea sunt insistent recomandate.

        18 - (Preocuparea deosebită pentru anumite grupuri de credincioşi)
        Trebuie avută o preocupare deosebită pentru credincioşii care, din cauza condiţiilor de viaţă, nu se pot bucura suficient de grija pastorală obişnuită a parohilor sau sunt total lipsiţi de ea: aşa sunt majoritatea imigranţilor, a exilaţilor şi refugiaţilor, marinarii şi aviatorii, nomazii şi alte categorii similare. Trebuie de asemenea promovate metode pastorale potrivite pentru a susţine viaţa spirituală a acelora care, pentru a se destinde, petrec o perioadă de timp în alte regiuni.
        Conferinţele episcopale, mai ales cele naţionale, trebuie să studieze atent problemele mai urgente referitoare la aceste categorii de persoane. Prin metode şi activităţi corespunzătoare, să se îngrijească de binele spiritual al acestora, coordonând bunăvoinţele şi eforturile, ţinând seama în primul rând de normele stabilite sau care se vor stabili de către Scaunul Apostolic, adaptându-le la condiţiile de timp, loc şi persoane.

        19 - În îndeplinirea misiunii lor apostolice care are drept scop mântuirea sufletelor, Episcopii se bucură de la sine de o deplină şi desăvârşită libertate şi independenţă faţă de orice putere civilă. De aceea nu este îngăduit să fie împiedicaţi, direct sau indirect, în exercitarea îndatoririi lor ecleziastice, nici să li se interzică să comunice liber cu Scaunul apostolic şi cu celelalte Autorităţi bisericeşti, precum şi cu supuşii lor.
        Fără îndoială, prin însuşi faptul că se ocupă de binele spiritual al Turmei lor, Păstorii favorizează şi progresul, prosperitatea socială şi civilă, asociindu-şi în acest scop activitatea concretă cu cea a Autorităţilor publice în sfera îndatoririlor proprii - şi aşa cum se cuvine unor Episcopi - şi recomandând credincioşilor ascultarea faţă de legile drepte şi respectul faţă de puterea legitim stabilită.

        20 - (Libertatea în numirea episcopilor)
        Deoarece misiunea apostolică a episcopilor a fost instituită de Cristos Domnul şi urmăreşte un scop spiritual şi supranatural, Sfântul Conciliu ecumenic declară că dreptul de a numi şi institui episcopi aparţine în mod propriu şi de la sine exclusiv Autorităţii bisericeşti competente.
        De aceea, pentru a apăra cum se cuvine libertatea Bisericii şi pentru a promova cât mai adecvat şi mai simplu binele credincioşilor, Conciliul îşi exprimă dorinţa ca în viitor să nu se mai acorde Autorităţilor civile nici un drept sau privilegiu de a alege, de a numi, de a prezenta sau de a desemna pentru funcţia episcopală. La rândul lor, Autorităţile civile, a căror atitudine de respect faţă de Biserică este recunoscută şi apreciată cu gratitudine de Conciliu, sunt rugate cu politeţe să accepte, prin înţelegere cu Sfântul Scaun, să renunţe din proprie iniţiativă la drepturile sau privilegiile de felul celor amintite, de care se bucură actualmente în virtutea unei convenţii sau a unui obicei.

        21 - (Renunţarea la exercitarea funcţiei de episcop)
        Deoarece misiunea pastorală a episcopilor este de o asemenea importanţă şi gravitate, episcopii diecezani şi toţi cei care sunt echivalenţi cu ei din punct de vedere juridic sunt rugaţi stăruitor să-şi dea demisia din funcţie, din proprie iniţiativă sau la invitaţia Autorităţii competente, dacă din cauza vârstei înaintate sau din alt motiv grav ar ajunge mai puţin apţi să-şi îndeplinească îndatoririle. La rândul ei, Autoritatea competentă, dacă acceptă demisia, va avea grijă de întreţinerea corespunzătoare a acestora şi le va recunoaşte drepturi speciale.