III. COLABORATORII EPISCOPULUI DIECEZAN ÎN MISIUNEA PASTORALĂ

A). Episcopi coadiutori şi auxiliari

        25 - În conducerea diecezelor, sarcina pastorală a Episcopilor trebuie să fie astfel orânduită încât binele Turmei Domnului să fie întotdeauna regula supremă. Pentru asigurarea acestui bine, adeseori trebuie constituiţi Episcopi auxiliari, atunci când Episcopul diecezan, fie din cauza prea marii întinderi a diecezei sau a numărului prea mare de locuitori, fie datorită unor împrejurări speciale de apostolat sau pentru diferite alte motive, nu îşi poate îndeplini personal toate îndatoririle episcopale aşa cum o cere binele sufletelor. Mai mult, uneori o necesitate anume cere ca Episcopului diecezan să i se dea sprijinul unui Episcop coadiutor. Aceşti Episcopi coadiutori şi auxiliari trebuie înzestraţi cu puterile corespunzătoare astfel încât, rămânând neatinsă unitatea conducerii diecezane şi autoritatea Episcopului diecezan, activitatea lor să fie mai eficientă şi demnitatea proprie Episcopilor mai bine asigurată.
        În acelaşi timp, întrucât Episcopii coadiutori şi auxiliari sunt chemaţi să ia parte la preocupările Episcopului diecezan, ei trebuie să-şi îndeplinească astfel îndatoririle încât în toate problemele să acţioneze în deplin acord cu el. Să-i arate întotdeauna ascultare şi respect Episcopului diecezan care, la rândul său, trebuie să-i iubească frăţeşte pe Episcopii coadiutori şi auxiliari şi să îi respecte.

        26 - (Puterile episcopilor auxiliari şi coadiutori)
        Atunci când binele sufletelor o cere, Episcopul diecezan să nu pregete să ceară de la Autoritatea competentă unul sau mai mulţi auxiliari, adică episcopi constituiţi pentru dieceză fără drept de succesiune.
        Dacă nu se prevede în scrisorile de numire, Episcopul diecezan să constituie pe auxiliarul sau auxiliarii săi Vicari generali sau cel puţin Vicari episcopali, depinzând numai de autoritatea sa, şi să-i consulte în problemele mai importante, mai ales în cele cu caracter pastoral.
        Cu excepţia unei hotărâri contrare a Autorităţii competente, puterile şi facultăţile cu care episcopii auxiliari au fost înzestraţi potrivit dreptului nu încetează odată cu încetarea însărcinării Episcopului diecezan. Este chiar de dorit ca, atunci când scaunul devine vacant, însărcinarea de a conduce dieceza să fie încredinţată episcopului auxiliar sau, dacă sunt mai mulţi, unuia dintre auxiliari, dacă nu se opun motive grave.
        Episcopul coadiutor, adică numit cu drept de succesiune, trebuie întotdeauna constituit Vicar general de către Episcopul diecezan. În cazuri speciale, Autoritatea competentă îi poate acorda facultăţi mai ample.
        Pentru ca binele prezent şi viitor al diecezei să fie asigurat în cea mai mare măsură, Episcopul locului şi cel coadiutor să nu neglijeze a se consulta reciproc în problemele mai importante.

B). Curia şi consiliile diecezane

        27 - În cadrul Curiei diecezane, cel dintâi este Vicarul general. Însă ori de câte ori buna conducere a diecezei o cere, Episcopul poate constitui unul sau mai mulţi Vicari episcopali, care, pentru o anume parte a diecezei sau într-un anumit sector de activitate, sau pentru credincioşii unui anumit Rit, sunt înzestraţi, în virtutea dreptului, cu aceeaşi putere pe care dreptul comun o atribuie Vicarului general.
        Printre colaboratorii Episcopului la conducerea diecezei trebuie amintiţi şi preoţii care formează senatul sau consiliul său, cum ar fi capitlul catedralei, colegiul consultorilor sau alte consilii, după împrejurările şi natura locului. Aceste instituţii, şi în special capitlurile catedralelor, trebuie, la nevoie, să fie reorganizate, conform cu necesităţile de azi.
        Preoţii şi laicii care fac parte din Curia diecezană să fie conştienţi că îşi dau concursul la slujirea pastorală a Episcopului.
        Curia diecezană trebuie astfel organizată încât să devină pentru Episcop un instrument adecvat, nu numai pentru administrarea diecezei, ci şi pentru realizarea operelor de apostolat.
        Este foarte de dorit ca în fiecare dieceză să se înfiinţeze un Consiliu pastoral special, prezidat de însuşi Episcopul diecezan, şi din care să facă parte clerici, călugări şi laici anume aleşi. Menirea acestui consiliu este de a studia şi examina ceea ce se referă la activitatea pastorală şi de a formula propuneri practice.

C). Clerul diecezan

        28 - (Preoţii diecezani)
        Toţi preoţii, diecezani sau călugări, împreună cu Episcopul, participă la Preoţia unică a lui Cristos şi o exercită, şi de aceea sunt constituiţi colaboratori înţelepţi ai Ordinului episcopal. În grija faţă de suflete, rolul principal îl au preoţii diecezani deoarece, încardinaţi sau ataşaţi unei Biserici particulare, se dedică pe deplin slujirii ei pentru a păstori o anumită parte a Turmei Domnului; de aceea ei constituie o unică preoţime şi o singură familie, al cărei părinte este Episcopul. Acesta, pentru a putea repartiza mai bine şi mai echitabil slujirile sacre preoţilor săi, trebuie să se bucure de libertatea necesară în acordarea funcţiilor şi beneficiilor, suprimându-se astfel drepturile sau privilegiile care ar limita în vreun fel această libertate.
        Raporturile dintre Episcop şi preoţii diecezani trebuie să se întemeieze în primul rând pe legăturile iubirii supranaturale aşa încât unirea voinţei preoţilor cu voinţa Episcopului să le facă mai rodnică acţiunea pastorală. De aceea, pentru a favoriza tot mai mult slujirea sufletelor, Episcopul să discute cu preoţii atât în particular cât şi în comun, mai ales despre problemele pastorale, nu numai ocazional, ci, în măsura posibilului, şi la date fixe.
        Pe lângă aceasta, toţi preoţii diecezani să fie uniţi între ei şi animaţi de preocuparea pentru binele spiritual al întregii dieceze. Amintindu-şi că bunurile materiale pe care le dobândesc în exercitarea îndatoririi lor bisericeşti sunt strâns legate de funcţia lor sacră, să contribuie cu generozitate, după posibilităţi, şi la acoperirea nevoilor materiale ale diecezei, conform dispoziţiilor Episcopului.

        29 - (Preoţii care se dedică unor opere supraparohiale)
        Printre cei mai apropiaţi colaboratori ai Episcopului sunt şi acei preoţi cărora el le încredinţează o îndatorire pastorală sau opere de apostolat cu caracter supraparohial, fie privind un anumit teritoriu al diecezei, fie un anumit grup de credincioşi, fie o formă specială de activitate.
        Un ajutor de preţ îl oferă şi preoţii cărora Episcopul le încredinţează diferite îndatoriri de apostolat, fie în şcoli, fie în alte instituţii sau asociaţii. Preoţii însărcinaţi cu activităţi supradiecezane, deoarece exercită un apostolat important, sunt încredinţaţi solicitudinii deosebite în primul rând a Episcopului în a cărui dieceză locuiesc.

        30 - (Parohii)
        Principalii colaboratori ai Episcopului sunt însă parohii, cărora le este încredinţată, în calitate de păstori proprii, grija sufletelor într-o anumită parte a diecezei, sub autoritatea Episcopului.

În exercitarea acestei misiuni, parohii, împreună cu colaboratorii lor, trebuie să-şi îndeplinească îndatorirea de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce astfel încât credincioşii şi comunităţile parohiale să se simtă într-adevăr membri atât ai diecezei cât şi ai Bisericii universale întregi. De aceea ei trebuie să colaboreze atât cu ceilalţi parohi cât şi cu preoţii care exercită o funcţie pastorală pe acel teritoriu (cum ar fi Vicarii foranei, Decanii) sau cu cei afectaţi unor opere cu caracter supraparohial, pentru ca pastoraţia din dieceză să nu fie lipsită de unitate şi să devină mai eficientă.
Pe lângă aceasta, grija faţă de suflete trebuie să fie pătrunsă mereu de spirit misionar, astfel încât ea să se extindă în mod adecvat la toţi cei ce locuiesc în parohie. Dacă parohii nu au acces la anumite grupuri de persoane, să apeleze la sprijinul altora, chiar şi laici, ca aceştia să îi ajute în apostolat.
Pentru a face mai eficientă grija faţă de mântuirea veşnică a oamenilor, le este insistent recomandată preoţilor, mai ales acelora care activează în aceeaşi parohie, viaţa comună, care favorizează acţiunea apostolică şi în acelaşi timp oferă credincioşilor un exemplu de caritate şi unitate. În îndeplinirea îndatoririi de a învăţa, parohii trebuie să predice cuvântul lui Dumnezeu tuturor credincioşilor, pentru ca aceştia, înrădăcinaţi în credinţă, speranţă şi iubire, să crească în Cristos, iar comunitatea creştină să dea mărturia de iubire cerută de Domnul; de asemenea, prin cateheză, ei trebuie să-i ducă pe credincioşi la cunoaşterea deplină a misterului mântuirii, pe măsura vârstei fiecăruia. Pentru a transmite această învăţătură, să ceară nu numai ajutorul călugărilor, ci şi colaborarea laicilor, înfiinţând şi Confraternitatea Doctrinei creştine.
Pentru a-şi îndeplini îndatorirea de a sfinţi, parohii să aibă grijă ca celebrarea Jertfei euharistice să fie centrul şi culmea întregii vieţi a comunităţii creştine; să se străduiască, de asemenea, să dea credincioşilor hrană spirituală prin primirea deasă şi cu evlavie a sacramentelor şi prin participarea conştientă şi activă la liturgie. Parohii să nu uite folosul imens al sacramentului pocăinţei pentru viaţa creştină; de aceea, să fie întotdeauna gata să asculte spovezile credincioşilor, chemând în acest scop, la nevoie, şi pe alţi preoţi, care să cunoască bine diferite limbi.
În îndeplinirea îndatoririi pastorale, parohii să se îngrijească în primul rând să-şi cunoască Turma. Fiind ei slujitorii tuturor celor încredinţaţi păstoririi lor, să se străduiască să dezvolte viaţa creştină atât în fiecare individ cât şi în familii, în asociaţiile dedicate în mod deosebit apostolatului, cât şi în toată comunitatea parohială. Să viziteze deci casele şi şcolile, după exigenţele îndatoririi lor pastorale, să se ocupe cu zel de adolescenţi şi de tineri, să-i îmbrăţişeze cu iubire părintească pe săraci şi pe bolnavi; în sfârşit, să aibă o grijă deosebită faţă de muncitori şi să-i îndemne pe credincioşi să contribuie la operele de apostolat. Vicarii parohiali, colaboratori ai parohului, aduc zilnic o contribuţie importantă şi activă la slujirea pastorală, sub autoritatea parohului. De aceea, între paroh şi vicarii lui să existe relaţii frăţeşti, să domnească mereu iubirea şi respectul reciproc, întrajutorarea prin sfat, colaborare şi exemplu, îndeplinind astfel munca parohială cu unitate de voinţă şi concordanţă de eforturi.

        31 - (Numirea, transferarea şi demisionarea parohilor)
        Pentru a-şi forma părerea asupra capacităţii unui preot de a conduce o parohie, Episcopul trebuie să ţină seama nu numai de pregătirea lui teoretică, ci şi de pietatea, zelul apostolic şi celelalte înzestrări şi calităţi necesare pentru buna exercitare a grijii faţă de suflete.
        Pe lângă aceasta, deoarece tot rostul îndatoririi de paroh este binele sufletelor, pentru ca Episcopul să poată realiza mai uşor încadrarea corespunzătoare a parohiilor, se desfiinţează - rămânând neatins dreptul călugărilor - toate drepturile de prezentare, numire sau rezervare şi, de asemenea, acolo unde există, legea concursului, fie general, fie particular.
        Fiecare paroh în parohia lui trebuie să se poată bucura de acea stabilitate în funcţie pe care o cere binele sufletelor. De aceea, abrogându-se distincţia între parohi amovibili şi inamovibili, să se revizuiască şi să se simplifice procedura transferării şi scoaterii din oficiu (amotio) a parohilor, pentru ca Episcopul, respectând echitatea naturală şi canonică, să poată răspunde mai bine la necesităţile sufletelor.
        Parohii care, din cauza vârstei înaintate sau din alt motiv grav, sunt împiedicaţi să-şi îndeplinească îndatoririle cum se cuvine şi cu folos, sunt rugaţi stăruitor ca, din proprie iniţiativă sau la invitaţia Episcopului, să renunţe la funcţie. Episcopul va trebui să le asigure demisionarilor mijloacele de trai corespunzătoare.

        32 - (Crearea şi desfiinţarea parohiilor)
        În sfârşit, tot mântuirea sufletelor să fie singurul motiv pentru a decide şi a recunoaşte înfiinţarea sau suprimarea de parohii sau alte schimbări asemănătoare, pe care Episcopul le poate efectua în virtutea autorităţii proprii.

D). Călugării

        33 - Toţi călugării - la care se adaugă, în cele ce urmează, membrii celorlalte Institute care fac profesiunea sfaturilor evanghelice - după vocaţia proprie fiecăruia, au obligaţia să lucreze cu toate puterile şi cu râvnă la edificarea şi creşterea întregului Trup mistic al lui Cristos şi spre binele Bisericilor particulare.
        Ei sunt datori să urmărească aceste scopuri în primul rând prin rugăciune, prin fapte de pocăinţă şi prin exemplul vieţii proprii; Conciliul îi îndeamnă stăruitor să dezvolte continuu în ei preţuirea şi practica acestora. Dar, ţinând seama de caracterul propriu al fiecărui Institut, ei trebuie să se dedice cu tot mai multă generozitate şi activităţilor externe de apostolat.

        34 - Călugării consacraţi pentru îndatorirea preoţiei, ca să fie şi ei colaboratori înţelepţi ai Episcopilor, pot astăzi să le fie de un şi mai mare ajutor acestora, date fiind necesităţile crescânde ale sufletelor. De aceea, se poate spune că ei aparţin realmente, într-un anume sens, clerului diecezan, de vreme ce participă la păstorirea sufletelor şi la operele de apostolat sub autoritatea Păstorilor sacri.
        Şi ceilalţi membri ai acestor Institute, bărbaţi şi femei, care aparţin şi ei cu un anume titlu familiei diecezane, aduc un mare ajutor ierarhiei şi, pe măsură ce cresc necesităţile apostolatului, pot şi trebuie să aducă o contribuţie tot mai intensă.

        35 - Pentru ca în fiecare dieceză operele de apostolat să se realizeze întotdeauna în armonie, iar unitatea disciplinei diecezane să fie păstrată cu sfinţenie, se stabilesc următoarele principii fundamentale:

Călugării să dea întotdeauna dovadă de ascultare religioasă şi de respect faţă de Episcopi ca urmaşi ai Apostolilor. Ori de câte ori sunt chemaţi în mod legitim la opere de apostolat, ei sunt datori să-şi îndeplinească în aşa fel misiunea încât să fie colaboratori activi şi supuşi ai Episcopilor. Mai mult, călugării să răspundă cu promtitudine şi fidelitate la cererile şi dorinţele Episcopilor pentru a-şi asuma o parte mai mare din slujirea spre mântuirea oamenilor, respectând natura Institutului şi conform constituţiunilor care, dacă e necesar, vor fi adaptate în acest scop, ţinând seama de principiile prezentului Decret conciliar.
Având în vedere necesităţile presante ale sufletelor şi penuria de cler diecezan, Institutele călugăreşti care nu sunt dedicate în mod exclusiv vieţii contemplative pot fi chemate de Episcopi să colaboreze în diferite slujiri pastorale, fiind respectată totuşi natura proprie a fiecărui Institut; pentru a oferi această colaborare, Superiorii călugăreşti să favorizeze, pe cât posibil, chiar preluarea, eventual temporară, a unor parohii. Călugării dedicaţi apostolatului extern să fie pătrunşi de spiritul Institutului lor şi să păstreze cu fidelitate regula acestuia şi supunerea faţă de Superiorii proprii; Episcopii nu vor uita să le reamintească insistent această obligaţie. Exemptarea, prin care călugării ajung să depindă direct de Supremul Pontif sau de altă Autoritate bisericească, fiind scoşi de sub jurisdicţia Episcopilor, se referă cu precădere la ordinea internă a Institutelor, pentru ca în ele toate elementele să fie mai bine orânduite şi armonizate şi să contribuie mai mult la înaintarea şi desăvârşirea vieţii călugăreşti. De asemenea, exemptarea îngăduie Supremului Pontif să dispună de călugări spre binele Bisericii universale, iar altei Autorităţi competente, spre binele Bisericilor aflate sub jurisdicţia ei.
Această exemptare nu-i împiedică însă pe călugări să fie supuşi în fiecare dieceză jurisdicţiei Episcopului, după norma dreptului, în măsura în care o cer îndeplinirea misiunii pastorale a acestuia şi buna orânduire a slujirii sufletelor. Toţi călugării, exempţi sau nu, sunt supuşi puterii Ordinariilor locului în cele ce ţin de exercitarea cultului public - cu respectarea diversităţii Riturilor -, de grija faţă de suflete, de propovăduirea adresată poporului, de educaţia religioasă şi morală a credincioşilor, mai ales a copiilor, de instruirea catehetică şi de formaţia liturgică şi de ţinuta clerului, precum şi de diferitele opere în activitatea apostolică pe care o comportă. Şcolile catolice ale călugărilor sunt de asemenea supuse Ordinariilor locului în ceea ce priveşte organizarea şi supravegherea lor generală, fără a fi atins totuşi dreptul călugărilor privitor la conducerea lor. De asemenea, călugării sunt datori să respecte toate dispoziţiile legitime date pentru toţi în Concilii sau Conferinţe episcopale. Între diferitele Institute călugăreşti şi între acestea şi clerul diecezan să se promoveze o colaborare organizată. Să se realizeze, de asemenea, o coordonare strânsă a tuturor operelor şi activităţilor apostolice, coordonare care depinde în cea mai mare măsură de dispoziţia supranaturală a sufletelor şi a minţilor, înrădăcinată şi întemeiată în iubire. Realizarea acestei coordonări este de competenţa Scaunului apostolic pentru Biserica universală; a Păstorilor sacri, fiecare în dieceza lui; în sfârşit, de competenţa Sinoadelor patriarhale şi a Conferinţelor episcopale pe teritoriul propriu.
Episcopii sau Conferinţele episcopale, pe de o parte, şi Superiorii călugăreşti sau Conferinţele Superiorilor majori, pe de altă parte, sunt rugaţi să realizeze o coordonare prealabilă a proiectelor pentru operele de apostolat exercitate de călugări. Pentru a promova buna înţelegere şi eficienţa relaţiilor reciproce dintre Episcopi şi călugări, Episcopii şi Superiorii călugăreşti sunt rugaţi să se întâlnească periodic şi ori de câte ori se consideră oportun pentru a discuta problemele referitoare la ansamblul activităţilor apostolice pe teritoriul respectiv.