Decret privind reînnoirea vieţii călugăreşti

"PERFECTAE CARITATIS"

PAUL, EPISCOP,
SLUJITOR AL SLUJITORILOR LUI DUMNEZEU,
ÎMPREUNĂ CU PĂRINŢII SFÂNTULUI CONCILIU
SPRE AMINTIRE PERPETUĂ

28 octombrie 1965

        1 - (Introducere)
        Sfântul Conciliu a arătat anterior în Constituţia "Lumen Gentium" că urmărirea IUBIRII DESĂVÂRŞITE prin sfaturile evanghelice îşi are originea în învăţătura şi exemplul Divinului Învăţător şi apare ca un semn strălucit al Împărăţiei Cerurilor. Acum el îşi propune să abordeze viaţa şi disciplina Institutelor ai căror membri fac profesiune de curăţie, sărăcie şi ascultare, şi să răspundă necesităţilor acestora după cerinţele actuale.
        Încă de la începuturile Bisericii au existat bărbaţi şi femei care, prin practicarea sfaturilor evanghelice, au căutat să-L urmeze cu mai multă libertate şi să-L imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus, fiecare în felul său, o viaţă consacrată lui Dumnezeu; mulţi dintre aceştia, sub inspiraţia Duhului Sfânt, au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei. Astfel, din planul lui Dumnezeu, s-a dezvoltat o minunată diversitate de comunităţi călugăreşti care au contribuit mult nu numai ca Biserica să fie capabilă de orice lucru bun (cf. 2 Tim 3, 17) şi să fie pregătită pentru lucrarea slujirii spre zidirea Trupului lui Cristos (cf. Ef 4, 12), dar să şi apară împodobită cu diferitele daruri ale fiilor ei ca o mireasă gătită pentru Mirele ei (cf. Ap 21, 2) şi prin ea să se arate înţelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu (cf. Ef 3, 10).
        Într-o atât de mare varietate a darurilor, toţi cei care sunt chemaţi de Dumnezeu la urmarea sfaturilor evanghelice şi se angajează cu fidelitate la aceasta prin profesiune se dedică în mod deosebit Domnului urmându-L pe Cristos, care, feciorelnic şi sărac (cf. Mt 8, 20; Lc 9, 58), i-a mântuit şi sfinţit pe oameni prin ascultarea Sa până la moartea pe Cruce (cf. Fil 2, 8). Astfel, însufleţiţi de iubirea pe care Duhul Sfânt a revărsat-o în inimile lor (cf. Rom 5, 5), ei trăiesc tot mai mult pentru Cristos şi pentru Trupul Lui care este Biserica (cf. Col 1, 24). De aceea, cu cât mai ferventă e unirea lor cu Cristos prin această dăruire de sine care cuprinde viaţa întreagă, cu atât este mai bogată viaţa Bisericii şi este mai rodnic apostolatul ei.
        Pentru ca valoarea superioară a vieţii consacrate prin profesiunea sfaturilor evanghelice şi rolul ei necesar în condiţiile actuale să fie de mai mult folos Bisericii, Conciliul hotărăşte următoarele norme care privesc numai principiile generale ale reînnoirii adecvate a vieţii şi disciplinei Institutelor călugăreşti şi, ţinând seama de caracterul lor propriu, a Societăţilor cu viaţă comună fără voturi şi a Institutelor seculare. Normele particulare pentru prezentarea şi aplicarea lor corespunzătoare vor fi stabilite după Conciliu de către autoritatea competentă.

        2 - (Principii generale ale reînnoirii)
        Reînnoirea vieţii călugăreşti implică atât întoarcerea continuă la izvoarele oricărei vieţi creştine şi la inspiraţia originară a Institutelor, cât şi adaptarea lor în funcţie de schimbarea condiţiilor de existenţă. Această reînnoire, sub inspiraţia Duhului Sfânt şi sub conducerea Bisericii, trebuie înfăptuită după următoarele principii:
        a). Deoarece norma supremă a vieţii călugăreşti este urmarea lui Cristos după învăţătura Evangheliei, aceasta trebuie considerată de toate Institutele ca regulă supremă.
        b). Este spre binele Bisericii ca Institutele să aibă un caracter şi o funcţie proprie. De aceea trebuie să se discearnă şi să se păstreze cu fidelitate spiritul şi intenţiile Fondatorilor precum şi tradiţiile sănătoase, toate acestea constituind patrimoniul fiecărui Institut.
        c). Toate Institutele să participe la viaţa Bisericii şi, după natura proprie, să-şi însuşească şi să favorizeze, după posibilităţi, iniţiativele şi idealurile ei în diferite domenii ca, de pildă, în domeniul biblic, liturgic, dogmatic, pastoral, ecumenic, misionar, social.
        d). Institutele să ofere membrilor lor o formare adecvată asupra realităţilor umane şi ale epocii, precum şi asupra nevoilor Bisericii, astfel încât, discernând cu înţelepciune, în lumina credinţei, trăsăturile specifice ale lumii de azi, şi înflăcăraţi de zel apostolic, să poată da oamenilor un ajutor mai eficient.
        e). Deoarece rostul vieţii călugăreşti este în primul rând urmarea lui Cristos şi unirea cu Dumnezeu prin profesiunea sfaturilor evanghelice, trebuie să fim foarte conştienţi că cele mai bune adaptări la exigenţele epocii nu vor avea nici un efect dacă nu vor fi însufleţite de o reînnoire spirituală, căreia trebuie să i se atribuie întotdeauna rolul principal chiar şi în dezvoltarea activităţilor externe.

        3 - (Criterii practice de reînnoire)
        Organizarea vieţii, a rugăciunii şi a activităţii trebuie adaptată la condiţiile fizice şi psihice de astăzi ale călugărilor şi, de asemenea, în măsura în care natura fiecărui Institut o cere, la necesităţile apostolatului, la exigenţele culturale, la împrejurările sociale şi economice, pretutindeni, dar mai ales în misiuni.
        După aceleaşi criterii trebuie reexaminat şi sistemul de conducere al Institutelor.
        Aşadar Constituţiunile, "îndreptarele" (Directoria), cărţile de obiceiuri, cărţile de rugăciuni şi de ceremonii şi alte texte de acest fel trebuie revizuite corespunzător, suprimându-se ceea ce este perimat, şi trebuie modificate conform cu documentele Conciliului.

        4 - (Persoanele care trebuie să înfăptuiască reînnoirea)
        O reînnoire eficace şi o adaptare corectă nu se pot realiza decât prin conlucrarea tuturor membrilor Institutului. Însă fixarea normelor pentru reînnoire şi legiferarea în această privinţă precum şi autorizarea unei experimentări prudente şi valabile ţin numai de autorităţile competente, mai ales de Capitlurile generale, cu aprobarea, dacă este necesar, a Sfântului Scaun sau a Ordinariilor locului, după normele dreptului. La rândul lor, Superiorii să-i consulte cum se cuvine pe membri în problemele ce privesc soarta întregului Institut şi să ţină seama de părerea lor.
        Pentru reînnoirea mănăstirilor de maici (moniales) se vor putea cere de asemenea dezideratele şi părerile adunărilor Federaţiilor sau ale altor întruniri convocate legal.
        Totuşi să nu se uite că speranţa de reînnoire trebuie pusă mai degrabă în respectarea mai conştiincioasă a regulei şi a constituţiunilor decât în înmulţirea legilor.

        5 - (Elemente comune tuturor formelor de viaţă călugărească)
        Membrii oricărui Institut să-şi amintească în primul rând că prin profesiunea sfaturilor evanghelice au răspuns la chemarea divină astfel încât, nu numai murind păcatului (cf. Rom 6, 11), ci şi renunţând la lume, trăiesc numai pentru Dumnezeu. Într-adevăr ei şi-au închinat întreaga viaţă slujirii Lui, ceea ce constituie o consacrare deosebită, ce se înrădăcinează profund în consacrarea baptismală şi o exprimă mai deplin.
        Întrucât această dăruire de sine a fost acceptată de Biserică, ei să ştie că se află şi în slujba acesteia.
        Această slujire a lui Dumnezeu trebuie să stimuleze şi să favorizeze în ei practicarea virtuţilor, mai ales a umilinţei şi a ascultării, a tăriei şi a curăţiei, care îi fac părtaşi la nimicirea de Sine a lui Cristos (cf. Fil 2, 7-8) şi în acelaşi timp la viaţa Lui în Duhul Sfânt (cf. Rom 8, 1-13).
        Aşadar călugării, credincioşi profesiunii lor, părăsind toate pentru Cristos (cf. Mc 10, 28), să-L urmeze pe El ca pe unicul necesar (cf. Lc 10, 42; Mt 19, 21) ascultându-I cuvintele (cf. Lc 10, 39) şi ocupându-se de lucrurile Lui (cf. 1 Cor 7, 32).
        De aceea, membrii oricărui Institut, căutâdu-L numai pe Dumnezeu şi punându-L mai presus de toate, să îmbine contemplaţia - prin care se ataşează de El cu mintea şi cu inima -, cu iubirea apostolică prin care se străduiesc să colaboreze la opera Răscumpărării şi să extindă Împărăţia lui Dumnezeu.

        6 - (Primatul vieţii spirituale)
        Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice trebuie să-L caute şi să-L iubească mai presus de toate pe Dumnezeu, care ne-a iubit El mai întâi (cf. 1 In 4-10), şi în toate împrejurările trebuie să se străduiască să înainteze în viaţa ascunsă cu Cristos în Dumnezeu (cf. Col 3, 3), de unde se revarsă şi primeşte îndemn necontenit iubirea faţă de aproapele, spre mântuirea lumii şi zidirea Bisericii. Prin această iubire este însufleţită şi călăuzită şi practicarea însăşi a sfaturilor evanghelice.
        Prin urmare, membrii Insitutelor să cultive cu grijă statornică spiritul de rugăciune şi rugăciunea însăşi, adăpându-se la izvoarele autentice ale spiritualităţii creştine. În primul rând, să aibă zilnic în mână Sfânta Scriptură, pentru ca din citirea şi meditarea ei să înveţe "înalta ştiinţă a lui Isus Cristos" (Fil 3, 8). Să celebreze Liturgia sacră, mai ales Misterul preasfânt al Euharistiei, cu buzele şi cu inima, după gândul Bisericii, şi din acest izvor nesecat să îşi hrănească viaţa spirituală.
        Întăriţi astfel la masa Legii dumnezeieşti şi a sfântului Altar, să iubească frăţeşte toate mădularele lui Cristos, să-i respecte şi să-i iubească cu spirit filial pe păstori; să trăiască şi să simtă tot mai mult cu Biserica şi să se consacre total misiunii ei.

        7 - (Institutele dedicate total contemplaţiei)
        Institutele dedicate total contemplaţiei, în care membrii se ocupă numai de Dumnezeu în singurătate şi tăcere, în rugăciune statornică şi pocăinţă făcută cu bucurie, păstrează pururi un loc de frunte în Trupul mistic al lui Cristos în care "nu toate mădularele au aceeaşi lucrare" (Rom 12, 4), oricât ar fi de presante necesităţile apostolatului activ. Într-adevăr, ei aduc lui Dumnezeu jertfă aleasă de laudă, împodobesc Poporul lui Dumnezeu cu roade îmbelşugate de sfinţenie, îl îndeamnă cu exemplul lor şi îl sporesc printr-o tainică rodnicie apostolică. Astfel ei sunt cinstea Bisericii şi izvor de haruri cereşti.
        Cu toate acestea, modul lor de viaţă trebuie să fie revizuit după principiile şi criteriile de reînnoire arătate mai sus, păstrându-se totuşi cu sfinţenie separarea lor de lume şi exerciţiile proprii vieţii contemplative.

        8 - (Institutele dedicate apostolatului)
        Există în Biserică numeroase Institute clericale sau laicale dedicate diverselor opere de apostolat, înzestrate cu daruri diferite după harul care le-a fost dat: cele care au darul slujirii, slujind; cele care au darul de a învăţa, învăţând; cele care îndeamnă, îndemnând; cele care fac parte altora, făcând-o cu nevinovăţie; cele care fac milostenie - cu bucurie (cf. Rom 12, 5-8). "Darurile sunt felurite, Duhul însă este acelaşi" (1 Cor 12, 4).
        În aceste Institute, acţiunea apostolică şi caritativă face parte din natura însăşi a vieţii călugăreşti, ca slujire sacră şi lucrare specifică de iubire încredinţată lor de Biserică, şi care trebuie exercitată în numele ei. De aceea întreaga viaţă călugărească a membrilor să fie pătrunsă de spirit apostolic, iar întreaga activitate apostolică să fie însufleţită de spirit călugăresc. Aşadar, pentru ca membrii să răspundă în primul rând chemării lor la urmarea lui Cristos şi pentru a-L sluji pe Cristos însuşi în mădularele Sale, activitatea lor apostolică trebuie să decurgă dintr-o unire intimă cu El. De aici rezultă o creştere a iubirii de Dumnezeu şi de aproapele.
        Trebuie aşadar ca aceste Institute să-şi adapteze în mod judicios normele de observat şi obiceiurile la nevoile apostolatului căruia i se dedică. Şi deoarece viaţa călugărească dedicată operelor de apostolat îmbracă forme multiple, trebuie ca reînnoirea ei să ţină seama de această diversitate şi, în diferitele Institute, viaţa membrilor în slujba lui Cristos să fie susţinută de mijloace specifice şi adecvate.

        9 - (Menţinerea vieţii monahale şi conventuale)
        Trebuie păstrată cu fidelitate şi trebuie să strălucească tot mai mult în spiritul ei autentic, atât în Orient cât şi în Occident, venerabila instituţie a vieţii monahale, care şi-a dobândit în decursul veacurilor merite strălucite înaintea Bisericii şi a societăţii. Rostul principal al monahilor este să aducă Maiestăţii divine o slujire smerită şi în acelaşi timp nobilă între zidurile mănăstirii, fie dedicându-se total cultului divin într-o viaţă ascunsă, fie asumându-şi în mod legitim o activitate de apostolat sau de caritate creştină. Păstrând aşadar caracterul propriu al Institutului, ei să-şi reînnoiască vechile tradiţii de binefacere şi să le adapteze nevoilor actuale ale sufletelor, în aşa fel încât mănăstirile să fie focare de edificare a poporului creştin.
        De asemenea, Institutele călugăreşti care prin regulă sau prin orânduire unesc strâns viaţa apostolică cu oficiul recitat în comun şi cu observanţele monastice trebuie să-şi armonizeze modul de viaţă cu exigenţele apostolatului care li se potriveşte, în aşa fel încât să-şi păstreze cu fidelitate forma de viaţă spre mai marele bine al Bisericii.

        10 - (Viaţa călugărească laicală)
        Viaţa călugărească laicală, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, constituie o stare compeltă în sine a profesiunii sfaturilor evanghelice. De aceea Conciliul, apreciind mult o astfel de viaţă atât de utilă misiunii pastorale a Bisericii în educarea tineretului, în îngrijirea bolnavilor şi în alte slujiri, confirmă pe membri în chemarea lor şi îi îndeamnă să-şi adapteze viaţa la exigenţele actuale.
        Conciliul declară că nu există nici un impediment ca în Institutele de Fraţi, după dispoziţia Capitlului general, unii membri să primească Ordinele sacre pentru a răspunde la necesităţile slujirii preoţeşti în casele proprii, rămânând neschimbat caracterul laical al acestor Institute.

        11 - (Institutele seculare)
        Institutele seculare, deşi nu sunt Institute călugăreşti, comportă totuşi o veritabilă şi completă profesiune a sfaturilor evanghelice în mijlocul lumii, recunoscută ca atare de Biserică. Acestă profesiune conferă o consacrare unor bărbaţi şi femei, laici şi clerici, care trăiesc în lume. De aceea, ei trebuie să tindă în primul rând la o dăruire totală de sine lui Dumnezeu în iubire desăvârşită, iar Institutele să îşi păstreze caracterul secular propriu şi specific pentru a-şi putea exercita pretutindeni în mod eficient apostolatul în lume şi din lăuntrul ei, apostolat pentru care au fost create.
        Să ştie bine, însă, că nu-şi vor putea îndeplini o astfel de misiune dacă membrii nu vor primi o formaţie serioasă în domeniul religios şi profan, ca să fie realmente în lume plămadă spre întărirea şi creşterea Trupului lui Cristos. Aşadar Superiorii să se preocupe cu seriozitate de educarea, mai ales spirituală, a membrilor, precum şi de perfecţionarea ulterioară a formaţiei lor.

        12 - (Curăţia)
        Curăţia "pentru Împărăţia cerurilor" (Mt 19, 12), pe care călugării o făgăduiesc prin profesiune, trebuie preţuită ca un dar ales al harului. Într-adevăr, ea eliberează inima omului într-un mod special (cf. 1 Cor 7, 32-35), ca să ardă mai mult de iubire pentru Dumnezeu şi pentru toţi oamenii; de aceea ea este un semn deosebit al bunurilor cereşti precum şi un mijloc foarte eficace oferit călugărilor pentru a se putea dedica în voie slujirii lui Dumnezeu şi operelor de apostolat. Ei constituie astfel în faţa tuturor credincioşilor o evocare a minunatei cununii înfăptuite de Dumnezeu, prin care Biserica Îl are drept unic Mire pe Cristos şi care se va manifesta pe deplin în veacul de apoi.
        Aşadar călugării, străduindu-se să fie credincioşi profesiunii lor, se cuvine să creadă în cuvântul Domnului şi, încrezători în ajutorul lui Dumnezeu, să nu se bazeze cu prezumţie pe propriile puteri şi să practice mortificarea şi paza simţurilor. Să nu neglijeze nici mijloacele naturale de păstrare a sănătăţii minţii şi a trupului. În acest fel nu se vor lăsa influenţaţi de falsele teorii care prezintă castitatea perfectă ca fiind imposibilă sau dăunătoare pentru dezvoltarea omului, iar printr-un fel de instinct spiritual vor respinge tot ceea ce poate primejdui curăţia. Să nu uite nimeni, şi mai ales Superiorii, că această virtute se păstrează mai sigur atunci când în viaţa comună domneşte o iubire frăţească autentică între membri.
        Dat fiind faptul că păstrarea castităţii perfecte angajează în mod intim înclinaţii deosebit de adânci ale naturii umane, candidaţii să nu se decidă şi să nu fie admişi la profesiunea curăţiei decât după o perioadă de încercare într-adevăr suficientă şi dacă au maturitatea psihologică şi afectivă necesară. Să nu fie numai avertizaţi asupra primejdiilor care ameninţă curăţia, ci să fie astfel educaţi încât să-şi asume celibatul consacrat lui Dumnezeu ca pe un bine pentru dezvoltarea integrală a persoanei lor.

        13 - (Sărăcia)
        Sărăcia de bunăvoie, pentru urmarea lui Cristos, semn al acestei urmări foarte apreciat mai ales astăzi, trebuie cultivată cu grijă de călugări şi chiar, dacă e necesar, exprimată în forme noi. Prin ea se participă la sărăcia lui Cristos, care, bogat fiind, S-a făcut sărac pentru noi, ca prin sărăcia Lui să fim îmbogăţiţi (cf. 2 Cor 8, 9; Mt 8, 20).
        Cât priveşte sărăcia călugărească, nu este suficientă dependenţa de superiori în folosirea bunurilor, ci membrii trebuie să fie săraci efectiv şi cu spiritul, avându-şi comoara în ceruri (cf. Mt 6, 20).
        În însărcinarea primită, fiecare să se simtă obligat de legea comună a muncii şi toţi, procurându-şi astfel cele necesare pentru traiul şi activităţile lor, să alunge orice preocupare exagerată şi să se încredinţeze Providenţei Părintelui ceresc (cf. Mt 6, 25).
        Congregaţiile călugăreşti pot îngădui prin Constituţiile lor ca membrii să renunţe la bunurile patrimoniale prezente sau viitoare.
        Institutele înseşi, ţinând seama de condiţiile locale, trebuie să se străduiască să dea o mărturie colectivă de sărăcie şi să dea cu bucurie din bunurile proprii pentru celelalte necesităţi ale Bisericii şi pentru întreţinerea săracilor, pe care toţi călugării trebuie să-i iubească în Inima lui Cristos (cf. Mt 19, 21; 25, 34-46; Iac 2, 15-16; 1 In 3, 17). Între provinciile şi casele Institutelor trebuie să existe o circulaţie a bunurilor materiale, în aşa fel încât cele care au mai mult să le ajute pe cele lipsite.
        Cu toate că Institutele - fiecare în funcţie de regulile şi constituţiunile proprii - au dreptul să posede toate cele necesare întreţinerii şi operelor lor, ele trebuie să evite orice lux, orice câştig excesiv sau acumulare de bunuri.

        14 - (Ascultarea)
        Prin profesiunea ascultării, călugării Îi oferă lui Dumnezeu dăruirea deplină a voinţei proprii ca jertfire de sine, şi prin aceasta se unesc mai statornic şi mai sigur cu voinţa Lui mântuitoare. După exemplul lui Cristos, care a venit să facă voia Tatălui (cf. In 4, 34; 5, 30; Evr 10, 7; Ps 39, 9) şi, "luând chip de rob" (Fil 2, 7), a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit (cf. Evr 5, 8), călugării, îndemnaţi de Duhul Sfânt, se supun în credinţă Superiorilor, care ţin locul lui Dumnezeu, şi prin ei sunt călăuziţi spre slujirea tuturor fraţilor în Cristos, aşa cum însuşi Cristos, din supunere faţă de Tatăl, a slujit fraţilor şi Şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru mulţi (cf. Mt 20, 28; In 10, 14-18). Astfel ei se leagă mai strâns în slujba Bisericii şi se străduiesc să ajungă la măsura vârstei depline a lui Cristos (cf. Ef 4, 13).
        Călugării să se supună aşadar cu respect şi umilinţă Superiorilor lor, după normele regulii şi constituţiunilor, în spirit de credinţă şi de iubire faţă de voinţa lui Dumnezeu, punându-şi în îndeplinirea poruncilor şi în realizarea îndatoririlor încredinţate toate puterile minţii şi voinţei precum şi darurile naturii şi ale harului, ştiind că lucrează la zidirea Trupului lui Cristos după Planul lui Dumnezeu. Astfel, ascultarea călugărească, departe de a umbri demnitatea persoanei umane, o aduce la maturitate, sporind libertatea lor de fii ai lui Dumnezeu.
        La rândul lor, Superiorii, urmând să dea socoteală de sufletele care le-au fost încredinţate (cf. Evr 13, 17), docili faţă de voinţa lui Dumnezeu în îndeplinirea îndatoririi lor, trebuie să-şi exercite autoritatea în spirit de slujire faţă de fraţi, astfel încât să exprime iubirea cu care Dumnezeu îi iubeşte. Să-i conducă pe supuşi ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu şi cu respectul datorat persoanei umane, facilitând supunerea lor de bunăvoie. Să le lase, în special pentru sacramentul Pocăinţei şi direcţia spirituală, libertatea cuvenită. Să îi determine pe membri să colaboreze, cu o ascultare activă şi responsabilă, în împlinirea îndatoririlor şi în luarea iniţiativelor. Aşadar Superiorii vor asculta bucuros părerea membrilor şi le vor stimula colaborarea pentru binele Institutului şi al Bisericii, rămânând totuşi neatinsă autoritatea celor care conduc, de a hotărî şi de a porunci ceea ce trebuie făcut.
        Capitlurile şi Consiliile trebuie să-şi îndeplinească fidel îndatorirea ce le este încredinţată în conducere şi să exprime fiecare în felul său participarea şi grija tuturor membrilor pentru binele întregii comunităţi.

        15 - (Viaţa comună)
        După exemplul Bisericii primitive, în care mulţimea credincioşilor era o singură inimă şi un singur suflet (cf. Fapte 4, 32), viaţa dusă în comun, hrănită din învăţătura Evangheliei, din Liturgia sacră şi mai ales din Euharistie trebuie să stăruie în rugăciune şi în comuniunea aceluiaşi spirit (cf. Fapte 2, 42). Călugării, ca mădulare ale lui Cristos, îşi vor da întâietate unii altora în viaţă frăţească (cf. Rom 12, 10), purtându-şi poverile unii altora (cf. Gal 6, 2). Cu iubirea lui Dumnezeu revărsată în inimi prin Duhul Sfânt (cf. Rom 5, 5), comunitatea, ca o adevărată familie adunată în numele Domnului, se bucură de prezenţa Lui (cf. Mt 18, 20). Iubirea este plinătatea legii (cf. Rom 13, 10) şi legătura desăvârşirii (cf. Col 3, 14) şi prin ea ştim că am fost trecuţi din moarte la viaţă (cf. 1 In 3, 14). Pe lângă aceasta, unitatea dintre fraţi manifestă venirea lui Cristos (cf. In 13, 35; 17, 21) şi din ea emană o mare forţă apostolică.
        Pentru ca legătura frăţească dintre membri să fie mai intimă, aceia care sunt numiţi "converşi", "cooperatori" sau în alt fel să fie strâns asociaţi la viaţa şi activitatea comunităţii. Dacă împrejurările nu dictează într-adevăr altfel, trebuie să se facă în aşa fel încât în Institutele feminine să se ajungă la o sigură categorie de surori. În acest caz se va păstra numai acea diferenţă între persoane care este cerută de diversitatea lucrărilor pentru care sunt destinate surorile, fie printr-o chemare specială a lui Dumnezeu, fie prin aptitudini speciale.
        Mănăstirile şi Institutele masculine care nu au caracter pur laical pot admite, în funcţie de natura lor, după norma constituţiunilor, clerici şi laici, fără deosebire şi cu aceleaşi drepturi şi obligaţii, cu excepţia celor care derivă din ordinele sacre.

        16 - (Clauzura călugăriţelor [moniales])
        Clauzura papală va rămâne în vigoare pentru maicile cu viaţă pur contemplativă, dar ea va fi adaptată la împrejurările de timp şi de loc, suprimându-se obiceiurile perimate, după ce vor fi ascultate propunerile mănăstirilor înseşi.
        Celelalte maici dedicate, conform regulei, unor opere externe de apostolat vor fi scutite de clauzura papală pentru a-şi putea îndeplini mai bine îndatoririle de apostolat încredinţate, rămânând totuşi în vigoare clauzura conform constituţiunilor.

        17 - (Veşmântul călugăresc)
        Veşmântul călugăresc, semn al consacrării, să fie simplu şi modest, sărac şi în acelaşi timp frumos, corespunzător cerinţelor sănătăţii şi adaptat împrejurărilor de timp şi de loc, precum şi nevoilor activităţii. Veşmântul călugărilor sau al călugăriţelor care nu corespunde acestor norme trebuie modificat.

        18 - (Formarea membrilor)
        Reînnoirea Institutelor depinde mai ales de formarea membrilor. De aceea călugării care nu sunt clerici şi călugăriţele să nu fie destinaţi activităţilor de apostolat imediat după noviciat, ci formarea lor religioasă şi apostolică, doctrinală şi tehnică să se continue în mod adecvat în case corespunzătoare, prevăzându-se chiar obţinerea diplomelor respective.
        Însă pentru ca adaptarea vieţii călugăreşti la exigenţele timpului nostru să nu fie pur exterioară şi pentru ca aceia care, conform regulii, se ocupă cu apostolatul exterior să facă faţă îndatoririi lor, trebuie să li se dea, în măsura capacităţii intelectuale şi caracterului fiecăruia, o cunoaştere suficientă a mentalităţilor şi moravurilor vieţii sociale actuale. Printr-o fuziune armonioasă a elementelor sale, formaţia trebuie realizată în aşa fel încât să contribuie la unitatea vieţii fiecărui membru.
        De-a lungul întregii vieţi, membrii să caute să-şi perfecţioneze cu grijă această cultură spirituală, doctrinală şi tehnică, iar Superiorii să le ofere în acest scop, în măsura posibilului, mijloacele, ajutorul şi timpul necesar.
        Este, de asemenea, îndatorirea Superiorilor să aibă grijă ca directorii şi îndrumătorii spirituali, precum şi profesorii, să fie foarte bine aleşi şi serios pregătiţi.

        19 - (Fondarea de noi Institute)
        La fondarea unor noi Institute trebuie cântărite serios necesitatea sau cel puţin marea utilitate a acestora, precum şi posibilitatea lor de dezvoltare, ca să nu apară în mod imprudent Institute inutile sau lipsite de vigoare suficientă. Mai ales în Bisericile tinere trebuie promovate şi dezvoltate forme de viaţă călugărească adecvate caracterului şi moravurilor locuitorilor precum şi condiţiilor de viaţă şi obiceiurilor locale.

        20 - (Menţinerea, adaptarea sau abandonarea unor activităţi specifice Institutelor)
        Institutele să-şi păstreze şi să-şi desfăşoare cu fidelitate activităţile specifice şi, ţinând seama de folosul Bisericii universale şi al diecezelor, să le adapteze la necesităţile de timp şi de loc, folosind mijloace adecvate, chiar noi, părăsind însă acele opere care astăzi nu mai corespund spiritului şi caracterului autentic al Institutului.
        Trebuie neapărat să se păstreze în Institutele călugăreşti spiritul misionar şi, după natura fiecăruia, să fie adaptat la condiţiile de astăzi, aşa încât să fie mai eficientă predicarea Evangheliei la toate neamurile.

        21 - (Institutele şi mănăstirile aflate în declin)
        Institutelor şi mănăstirilor care, după aprecierea Sfântului Scaun, fiind ascultată şi părerea Ordinariilor locului interesaţi, nu oferă o speranţă întemeiată de a mai înflori, li se va interzice să mai primească novici şi, dacă se poate, vor fi unite cu alt Institut sau mănăstire mai înfloritoare, care să nu fie prea diferite ca scop şi spirit.

        22 - (Unirea între Institutele călugăreşti)
        Institutele şi mănăstirile de sine stătătoare (sui iuris), în funcţie de oportunitate şi cu aprobarea Sfântului Scaun, să se constituie în federaţii, dacă aparţin în vreun fel aceleiaşi familii călugăreşti, sau în uniuni, dacă au constituţiuni şi obiceiuri asemănătoare şi sunt însufleţite de acelaşi spirit - mai ales atunci când sunt prea mici -, sau în asociaţii, dacă se ocupă de opere exterioare identice sau similare.

        23 - (Conferinţele Superiorilor majori)
        Trebuie încurajate Conferinţele sau Consiliile Superiorilor majori înfiinţate de Sfântul Scaun, care pot contribui mult la realizarea mai deplină a scopului fiecărui Institut în parte, la promovarea unei colaborări mai eficiente spre binele Bisericii, la distribuirea mai echitabilă a lucrătorilor Evangheliei pe un anumit teritoriu, precum şi la dezbaterea problemelor comune ale călugărilor, instaurându-se coordonarea şi colaborarea cuvenită cu Conferinţele episcopale privitor la exercitarea apostolatului.
        Astfel de Conferinţe pot fi instituite şi pentru Institutele seculare.

        24 - (Vocaţiile călugăreşti)
        Preoţii şi educatorii creştini trebuie să facă eforturi serioase ca, prin vocaţii călugăreşti alese corespunzător şi cu grijă, Biserica să primească o nouă dezvoltare, pe deplin corespunzătoare necesităţilor vremii. Chiar şi în predicile obişnuite să se vorbească mai des despre sfaturile evanghelice şi despre îmbrăţişarea stării călugăreşti. Părinţii, având grijă de educaţia creştină a copiilor, să cultive şi să ocrotească în inimile acestora vocaţia călugărească. Institutelor le este îngăduit să se facă cunoscute pentru favorizarea chemărilor şi să caute candidaţi, cu condiţia să facă acest lucru cu prudenţa cuvenită şi respectând normele stabilite de Sfântul Scaun şi de Ordinariul locului.
        Membrii să nu uite însă că exemplul vieţii proprii este cea mai bună recomandare pentru Institut şi cea mai grăitoare invitaţie la îmbrăţişarea vieţii călugăreşti.

        25 - (Concluzie)
        Institutele, pentru care sunt stabilite aceste norme de reînnoire, să răspundă cu promptitudine chemării divine şi misiunii lor în Biserica de azi. Conciliul dă o mare apreciere felului lor de viaţă feciorelnic, sărac şi ascultător, al cărui model este însuşi Cristos Domnul, şi îşi pune cu tărie speranţa în acţiunea lor nevăzută sau cunoscută, atât de rodnică. Aşadar toţi călugării să răspândească în lumea întreagă vestea cea bună a lui Cristos prin integritatea credinţei, prin dragoste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, prin iubirea Crucii precum şi prin speranţa gloriei viitoare, aşa încât mărturia lor să fie văzută de toţi şi să fie preamărit Tatăl nostru care este în ceruri (cf. Mt 5, 16).
        Astfel, prin mijlocirea Preablândei Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, "a cărei viaţă este model de trăire pentru toţi", ei vor creşte necontenit şi vor aduce roade mai bogate de mântuire.

        Toate cele stabilite în acest Decret şi fiecare în parte au plăcut Părinţilor conciliari. Iar noi, cu puterea apostolică acordată nouă de Cristos, le aprobăm, împreună cu venerabilii Părinţi, în Duhul Sfânt, le decretăm şi le stabilim şi dispunem ca cele hotărâte astfel în Conciliu să fie promulgate spre slava lui Dumnezeu.

        Roma, Sfântul Petru, 28 octombrie 1965
        Eu, PAUL, Episcop al Bisericii Catolice
        (Urmează semnăturile Părinţilor)