IV. NECESITATEA UNEI MAI INTENSE FORMAŢII SPIRITUALE
8 -
(Viaţă spirituală profundă)
Formaţia spirituală
trebuie să fie strâns unită cu cea doctrinală şi
pastorală şi, mai ales cu ajutorul directorului spiritual, să
fie astfel realizată încât seminariştii să
înveţe să trăiască în continua intimitate a
Tatălui, prin Fiul Său Isus Cristos, în Duhul Sfânt.
Fiind destinaţi să îmbrace, prin Sfânta Preoţie,
chipul lui Cristos Preotul, ei trebuie să se obişnuiască de pe
acum să-şi trăiască în prietenie intimă cu El
întreaga viaţă. Să trăiască Misterul pascal
în aşa fel încât să poată iniţia în
acest Mister şi pe poporul care le va fi încredinţat. Să
fie învăţaţi să-L caute pe Cristos în meditarea
fidelă a cuvântului lui Dumnezeu, în participarea activă
la Tainele preasfinte ale Bisericii - mai ales în Euharistie şi
în Oficiul divin -, în Episcopul care îi trimite şi
în oamenii la care sunt trimişi, mai ales în cei săraci,
în cei mici, în cei bolnavi, în cei păcătoşi,
în necredincioşi. Cu încredere filială să o
iubească şi să o cinstească pe Preacurata Fecioară
Maria, pe care Isus Cristos, murind pe Cruce, a dat-o ca Mamă ucenicului
Său.
Să fie încurajate
exerciţiile de pietate verificate de experienţa venerabilă a
Bisericii; se va evita însă ca formaţia spirituală să
constea numai în acestea şi să dezvolte numai sentimentul
religios. Seminariştii să înveţe mai degrabă să
trăiască după Evanghelie, să se întărească
în credinţă, speranţă şi iubire aşa
încât, prin exercitarea lor, să dobândească
spiritul rugăciunii, să obţină întărirea şi
ocrotirea chemării, să primească putere în practicarea
celorlalte virtuţi şi să crească în zelul de a
câştiga pe toţi oamenii pentru Cristos.
9 -
(Educarea simţului Bisericii şi a ascultării faţă de
ea)
Seminariştii trebuie
să se pătrundă de misterul Bisericii, pus în mod deosebit
în lumină de acest Conciliu, aşa încât, uniţi
cu Vicarul lui Cristos printr-o iubire smerită şi filială
şi - după primirea Preoţiei - ataşaţi de Episcopul
lor, fiindu-i colaboratori fideli, şi conlucrând cu confraţii
lor, să dea mărturie pentru acea unitate prin care oamenii sunt
atraşi la Cristos. Să înveţe să participe cu
inimă deschisă la viaţa întregii Biserici, după
cuvântul Sfântului Augustin: "În măsura în
care omul iubeşte Biserica lui Cristos, în acea măsură
Îl are pe Duhul Sfânt". Seminariştii să
înţeleagă foarte limpede că nu sunt meniţi să
stăpânească şi să primească cinstire, ci sunt
destinaţi total slujirii lui Dumnezeu şi misiunii pastorale. Cu
deosebită grijă să fie educaţi la ascultarea
preoţească, la viaţa de sărăcie şi la spiritul de
abnegaţie, aşa încât să se obişnuiască
să renunţe fără ezitare la cele care sunt
îngăduite dar nu sunt de folos şi să se conformeze lui
Cristos cel răstignit.
Să fie
conştientizaţi de greutăţile pe care trebuie să le ia
asupra lor, fără a li se ascunde nici o dificultate a vieţii
preoţeşti; totuşi în viitoarea activitate nu trebuie
să privească numai primejdia, ci mai degrabă să fie
formaţi spre o cât mai mare întărire a vieţii
spirituale prin însăşi activitatea pastorală.
10 -
(Educarea curăţiei)
Seminariştii care, conform
legilor sfinte în vigoare pentru Ritul lor, urmează tradiţia
venerabilă a celibatului preoţesc, trebuie educaţi cu
atenţie pentru această stare în care, renunţând,
pentru Împărăţia cerurilor la viaţa de
căsătorie (cf. Mt 19, 12), se
ataşează de Cristos cu o iubire neîmpărţită,
profund conformă Noului Legământ, dau mărturie pentru
învierea viitoare (cf. Lc 20, 36) şi
primesc un ajutor puternic pentru trăirea continuă a iubirii
desăvârşite prin care, în slujirea preoţească,
se pot face tuturor toate. Să fie profund convinşi că
această stare trebuie îmbrăţişată cu
recunoştinţă, nu numai ca o poruncă a legii
bisericeşti, ci ca un dar de preţ al lui Dumnezeu, care trebuie cerut
cu umilinţă şi căruia trebuie să-i răspundă
fără ezitare, cu toată libertatea şi generozitatea, sub
inspiraţia şi cu ajutorul harului Duhului Sfânt.
Seminariştii să
cunoască aşa cum se cuvine îndatoririle şi demnitatea
căsătoriei creştine, ce reprezintă iubirea dintre Cristos
şi Biserică (cf. Ef 5, 22-33); să fie
conştienţi însă de superioritatea fecioriei consacrate lui
Cristos, aşa încât să se ofere Domnului printr-o
dăruire completă a trupului şi a sufletului pe baza unei alegeri
matur chibzuite şi generoase.
Să fie avertizaţi
asupra primejdiilor care le ameninţă curăţia, mai ales
în societatea de azi; ajutaţi de mijloacele potrivite, divine
şi umane, să înveţe să-şi asume astfel
renunţarea la căsătorie încât viaţa şi
activitatea lor nu numai să nu aibă de suferit de pe urma
celibatului, ci mai curând ei să dobândească o
stăpânire mai adâncă a sufletului şi a trupului, o
maturizare mai deplină şi o pătrundere mai
desăvârşită a fericirii evanghelice.
11 -
(Stăpânirea de sine)
Să fie păstrate cu
sfinţenie normele educaţiei creştine, completându-le
corespunzător cu descoperirile recente ale psihologiei şi pedagogiei
sănătoase. Printr-o formaţie gândită cu
înţelepciune trebuie cultivată la seminarişti şi
cuvenita maturitate umană manifestată mai ales printr-o anumită
stabilitate sufletească, prin capacitatea de a lua hotărâri
chibzuite şi prin puterea de discernământ asupra evenimentelor
şi a oamenilor. Seminariştii să se obişnuiască
să-şi perfecţioneze caracterul; să fie formaţi la
tăria sufletească şi, în general, să înveţe
să preţuiască virtuţile care sunt mult apreciate de oameni
şi care îl fac iubit pe un slujitor al lui Cristos, cum ar fi
loialitatea, grija statornică pentru dreptate, fidelitatea faţă
de cuvântul dat, buna cuviinţă în purtări, modestia
şi caritatea în discuţii.
În viaţa seminarului
disciplina trebuie apreciată nu numai ca un sprijin puternic al
vieţii comune şi al carităţii, ci şi ca o parte
integrantă a sistemului de educaţie pentru a dobândi
stăpânirea de sine, pentru a ajunge la o temeinică maturitate a
persoanei şi pentru formarea celorlalte dispoziţii sufleteşti
care sunt de mare ajutor pentru activitatea bine orânduită şi
rodnică a Bisericii. Această disciplină să fie
însă astfel exercitată încât să formeze la
seminarişti atitudinea lăuntrică de a accepta autoritatea
superiorilor din convingere intimă, în conştiinţă
(cf. Rom 13, 5) şi pentru motive
supranaturale. Pe de altă parte, normele disciplinare trebuie aplicate în
funcţie de vârsta seminariştilor, astfel încât, pe
măsură ce ei se obişnuiesc treptat să se conducă pe ei
înşişi, să înveţe în acelaşi timp
să-şi folosească libertatea cu înţelepciune, să
acţioneze spontan şi energic, să colaboreze cu confraţii
şi cu laicii.
Întreaga atmosferă a
seminarului, străbătută de grijă pentru viaţa
interioară şi pentru tăcere precum şi de preocuparea de
întrajutorare, să fie astfel orientată încât
să constituie o iniţiere la viitoarea viaţă
preoţească.
12 -
(Ucenicia pastorală)
Pentru ca formaţia
spirituală să se întemeieze pe baze mai solide şi
seminariştii să-şi îmbrăţişeze chemarea
în urma unei alegeri matur chibzuite, Episcopii vor stabili un interval
corespunzător de timp pentru o pregătire spirituală mai
intensă. Tot Episcopii trebuie să aprecieze oportunitatea unei
întreruperi temporare a studiilor sau a organizării unei perioade de
ucenicie pastorală adecvate pentru a asigura mai bine verificarea
candidaţilor la preoţie. De asemenea este de competenţa
Episcopilor să decidă, în funcţie de condiţiile
fiecărei regiuni, dacă trebuie fixată o vârstă mai
matură faţă de cea prescrisă actualmente de dreptul comun
pentru Ordinele sacre, precum şi dacă e oportun ca seminariştii,
la terminarea studiilor teologice, să exercite pentru o anumită
perioadă de timp diaconatul înainte de a fi primiţi la
preoţie.
|